Groapa Marianelor, Oceanul planetar, Oceanul Pacific, Atlantic, Indian, Arctic şi Antarctic

Promovarea si vanzarea inventiilor romanesti pe plan national si international. Inventatorii interesati de serviciile oferite sunt rugati sa ne contacteze la adresa prezenta in cadrul site-ului : www.inventatori.ro

Oceanul planetar reprezintă un înveliş unitar de apă al Pământului. Suprafaţa oceanului planetar este de 361 milioane km², ceea ce constituie ¾ din suprafaţa Globului. Volumul apelor oceanice este de 1370 milioane km³ şi constituie 95 % din volumul hidrosferei. Adâncimea medie a oceanului planetar este de 3790 m, iar cea maximă – de 11516 m (Groapa Marianelor). Dacă apa ar fi repartizată uniform pe suprafaţa terestră, ea ar forma un strat cu grosimea de 2700 m.



Evoluând de la nave cu pânze până la submersibile capabile să se scufunde până la cele mai mari adâncimi, explorarea ştiinţifică a oceanului a permis dezlegarea mai multor enigme legate de oceanul planetar. Astăzi, oamenii de ştiinţă pot descrie marea majoritate a proceselor din ocean, procese de care depinde foarte mult şi clima continentelor.



Numit şi „ocean mondial”, oceanul planetar este compus din cele 5 oceane – Pacific, Atlantic, Indian, Arctic şi Antarctic, împreună cu mările şi golfurile care se leagă prin strâmtori sau direct cu Oceanul.



Oceanul planetar oferă industriei mondiale numeroase resurse, atât biologice cât şi energetice şi conţine o imensă diversitate de minerale marine formate în urma diferitor procese geologice. Diversitatea resurselor în diferite zone ale oceanului planetar este asigurată de proprietăţile fizice (transparenţă, temperatură, culoarea apei etc.) şi chimice (salinitate, gaze dizolvate ş.a.) ale apei.




 Părţi componente

 Oceanele

Vederi din cosmos ale oceanului planetar

Partea vestică a Pacificului   

Partea estică a Pacificului
   

Oceanul Atlantic
   

Oceanul Indian
   

Oceanul Arctic

Golful Bounty, Oceanul Pacific

Harta fizică a Oceanului Pacific

Oceanul Pacific este situat între Asia, Americi, Australia şi Antarctica. El este legat cu Oceanul Arctic prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Drake. Hotarul cu Oceanul Indian trece pe linia care uneşte peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa şi ţărmurile de răsărit ale Australiei şi insulei Tasmania. Suprafaţa lui este de 160 milioane km², iar împreună cu mările mărginaşe – 178,7 milioane km², ceea ce constituie ½ din suprafaţa oceanului planetar. Volumul de apă este de 707,1 milioane km².

Adâncimi mari sunt situate în apropierea ţărmurilor muntoase: groapa Chile (8063 m), groapa Kurilelor (10542 m), groapa Japoniei (10347 m), groapa Marianelor (11022 m), groapa Tonga (10882 m). Peste ⅜ din suprafaţă este ocupată de adâncimi mai mari de 4000 m, iar ⅛ – cu adâncimi de peste 5000 m. Relieful fundului Oceanului Pacific este foarte variat. Regiunile adânci alternează cu înălţimi ce trec în lanţuri şi grupuri de insule. Între aceste formaţiuni ale reliefului oceanic se află depresiuni submarine cu adâncimea de 4500 – 6700 m (depresiunile Pacifică Centrală, Pacifică de Nord-Est şi Pacifică de Nord-Vest, Marianelor, Filipinelor, Malaeziei, Pacifică de Sud, Peruană, Chiliană etc.). Din suprafaţa totală a Oceanului Pacific 18,7 milioane km² revin mărilor şi golfurilor.

Harta fizică a Oceanului Atlantic

Oceanul Atlantic

Oceanul Atlantic este situat între Europa, Africa, America şi Antarctica. La sud-vest se uneşte cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Drake, iar la sud-est se contopeşte cu apele Oceanului Indian de la Capul Acelor până în Antarctica (pe meridianul 21°C). În partea de nord, Oceanul Atlantic se uneşte cu Oceanul Arctic. Hotarul dintre aceste două oceane trece pe linia insulelor Norvegiei (Stadt), Islanda, Shetland, Groenlanda. Aici sunt situate praguri submarine cu adâncimea de 200 – 600 m, care separă apele Oceanului Atlantic de apele Oceanului Arctic.

Suprafaţa Oceanului Atlantic este de 83,132 milioane km², iar împreună cu mările – de 91,7 milioane km². Are un volum de apă de 330 milioane km³. Adâncimea medie este de 3602 m, iar cea maximă – de 8742 m (groapa Puerto-Rico). Oceanul Atlantic are forma literei latine „S” sau a unei văi lungi cu ţărmurile aproape paralele.

De-a lungul oceanului, în direcţia meridională, se întinde dorsala Atlantică, care are forma unei catene montane submarine. Dorsala Atlantică desparte relieful submarin în două cuvete longitudinale. În cuveta de vest sunt situate depresiunile Nord-Americană, Braziliană şi Argentiniană, ale căror adâncimi variază între 5500 şi 6995 m, iar în cea de est – depresiunile Europeană-Africană, Guineei, Angolei, Capului şi Africano-Antarctică. La suprafaţă, dorsala Atlantică este învecinată cu o serie de insule: Azore, Madeira, Canare, Sf. Elena, Capul Verde, Trinidad şi altele. Spre deosebire de Oceanul Pacific, ţărmurile Atlanticului sunt joase şi prezintă continuarea unor platforme continentale. O altă particularitate este prezenţa unor văi şi canioane submarine cu lungimi foarte mari. Aceste forme de relief au fost atestate în depresiunea Nord-Atlantică şi depresiunea Braziliană. Ele se întind pe o lungime de 4500 – 6000 km şi au o lăţime de 2 – 9 km.

Harta] fizică a Oceanului Indian

Apus de soare în Oceanul Indian

Oceanul Indian este mai mic, având suprafaţa de 76,2 milioane km², iar volumul de apă – de 284,6 milioane km³. Adâncimea lui medie este 3736 m. La nord, Oceanul Indian este mărginit de ţărmurile sudice ale Asiei, la vest – de continentul Africa. De la Capul Acelor (pe linia meridianului 21°E) până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului Atlantic. La est, Oceanul Indian este delimitat de peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa, Flores, Australia, iar de la Insula Tasmania (pe meridianul 147°E) până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului Pacific.

Relieful fundului Oceanului Indian este împărţit de dorsala submarină în două bazine: Indian de Vest şi Indian de Est. Bazinul Indian de Vest are un relief complex şi o serie de insule ce ies la suprafaţă: Madagascar, Seychell, Amirante ş. a. În acest bazin se disting mai multe depresiuni: Arabiei, Somaliei, Madagascar, Mozambicului, Crozet, Australo-Antarctică, care au adâncimi cuprinse între 5000 şi 6400 m. Bazinul Indian de Est are un relief mai nivelat şi este delimitat de dorsala Est-Indiană, situată pe linia meridianului 90 °E. În acest bazin se disting următoarele depresiuni: Central-Indiană, Vest-Australiană şi Australiei de Sud. Adâncimea acestor depresiuni variază de la 3000 la 7450 m. Platforma continentală (regiunea de şelf) este dezvoltată în golful Bengal.

Harta fizică a Oceanului Arctic

Topirea gheţii pe Oceanul Arctic

Oceanul Arctic este situat în emisfera boreală şi este delimitat de coastele nordice ale Americii, Asiei şi Europei. Oceanul Arctic face legătură cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic – prin Marea Norvegiei şi Marea Groenlandei. În comparaţie cu celelalte oceane, are o suprafaţă mult mai mică: 14,7 milioane km², volumul de apă fiind 16,4 milioane km³. Adâncimea maximă este 5449 m. Relieful fundului Oceanului Arctic este foarte complicat. Platforme vaste continentale trec în depresiuni, despărţite fiind de dorsale submarine.

Între Groenlanda şi insulele Spitzberg se află pragul Nansen, care separă oceanul în bazinul Nord-European şi bazinul Nord-Polar (arctic). În bazinul Nord-Polar se află două dorsale mari (Lomonosov şi Mendeleev), care îl împart în două cuvete marine: Canadiană-Siberiană (cu adâncimea de 4683 m) şi Groenlando-Europeană (cu adâncimea de 5449 m). Între dorsalele Oceanului Arctic sunt situate trei depresiuni: Beaufort, Nansen şi Makarov, ale căror adâncimi variază de la 4683 până la 5449 m Mările şi golfurile sunt situate pe platforma continentală şi fac parte din grupul mărilor mărginaşe, cu excepţia Mării Albe, care poate fi considerată de tip mediteranean. Bazinul Nord-European include Marea Barents, Marea Albă, Marea Norvegiei, Marea Groenlandei.

Harta fizică a Oceanului Antarctic

Pe lângă oceanele binecunoscute, mai există şi Oceanul Antarctic, numit astfel în 2000. El înconjoară continentul Antarctica, limita sa de nord fiind paralela de 60°E.

 Mările


Mările reprezintă părţi separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafeţele oceanice prin anumite proprietăţi fizice şi chimice ale apei (temperatură, salinitate, densitate, dinamica apelor etc.). Mările au legătură cu apele oceanelor prin porţiuni înguste, deseori prin strâmtori puţin adânci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor. Majoritatea mărilor sunt situate pe platforme continentale fiind înconjurate de insule şi peninsule (Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltică etc.). Există mări în faţă, dar se întâlnesc şi mări adânci (7000 m – Marea Banda). După regimul hidric şi aşezarea geografică mările se clasifică în interioare (continentale), semideschise, deschise şi interinsulare.

Mările interioare sunt înconjurate de uscat şi comunică cu oceanul prin strâmtori:

    * Marea Albă;
    * Marea Mediterană;
    * Marea Baltică;
    * Marea Azov;
    * Marea Neagră;
    * Marea Roşie etc.

Mările semiînchise sunt separate de ocean prin insule sau peninsule:

    * Marea Bering;
    * Marea Nordului;
    * Marea Ohotsk;
    * Marea Galbenă;
    * Marea Chinei de Sud;
    * Marea Caraibilor etc.

Mările deschise sunt situate la marginea bazinelor oceanice şi au legătură cu apele oceanelor:

    * Marea Barents;
    * Marea Kara;
    * Marea Laptev;
    * Marea Siberiei de Est;
    * Marea Ross;
    * Marea Bellingshausen.

Mările interinsulare sunt înconjurate de insule:

    * Marea Celebes;
    * Marea Sulu;
    * Marea Banda;
    * Marea Djawa.

După geneză, mările se împart în mări de transgresiune şi mări de ingresiune, iar după regimul termic – în mări calde şi mări reci.

 Golfurile


Golfurile sunt părţi ale oceanului (mării) separate de acestea datorită configuraţiei ţărmurilor şi deosebite oarecum de suprafeţele acvatice vecine. Exemple de golfuri sunt:

    * Golful Mexic;
    * Golful Hudson;
    * Golful Persic;
    * Golful California;
    * Golful Biscaya;
    * Golful Bengal;
    * Golful Carpentaria etc.

 Strâmtorile

Strâmtorile reprezintă părţi înguste ale Oceanului care despart continente sau insule (leagă oceane şi mări). Cea mai lungă strâmtoare este considerată strâmtoarea Mozambic (1670 km), iar cea mai lată (900 km) şi mai adâncă (5248 m) – strâmtoarea Drake.

 Oscilaţii de nivel

Suprafaţa liberă a apei oceanelor şi mărilor, numită şi suprafaţă de nivel, se schimbă atât în spaţiu cât şi în timp. Asupra schimbării suprafeţei de nivel influenţează temperatura, presiunea atmosferică, vântul, bilanţul de apă, forţele generatoare de maree şi mişcările scoarţei terestre.

Oscilaţiile de nivel, în funcţie de cauzele ce le provoacă, poartă un caracter periodic şi neperiodic. Durata oscilaţiilor de nivel poate să fie scurtă (câteva ore) şi îndelungată (oscilaţii seculare).

Oscilaţiile periodice sunt determinate de mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitaţii, scurgeri, de schimbările direcţiei vânturilor şi forţelor generatoare de maree. Oscilaţiile bruşte de nivel pot fi provocate de înaintarea cicloanelor tropicale.

Oscilaţiile seculare de nivel pot fi provocate de schimbarea cantităţii de apă în Ocean (cauze hidrocratice), precum şi a volumului oceanului, în legătură cu procesele ce decurg în interiorul Pământului. Oscilaţiile hidrocratice pot fi condiţionate şi de repartizarea maselor de apă între oceane şi continente. De exemplu, topirea învelişului de gheaţă de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui înveliş de gheaţă pe continente ar avea drept consecinţă scoatarea din circulaţie a unei mari cantităţi de apă. Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în Ocean.

Mişcările scoarţei terestre ce duc la exondarea fundului Oceanului şi micşorarea adâncimii s-ar solda cu ridicarea nivelului apei. Formarea unei ridicături egale cu dorsala Oceanului Atlantic ar duce la ridicarea nivelului Oceanului cu 42 m.

Scufundarea fundului Oceanului ar provoca coborârea nivelului acestuia.

În urma erodării intensive a uscatului şi acumulării unor mari cantităţi de produse erodate pe fundul oceanului planetar se va produce schimbarea echilibrului izostatic: fundul Oceanului va coborî, iar continentele se vor ridica.

 Vârsta depresiunilor

Bazinele oceanice, ca şi continentele, reprezintă părţi componente ale litosferei. Unele depresiuni oceanice (Atlantică şi Indiană) s-au format în urma scufundării unor continente (Nord-Atlantic sau Eria şi Gondwana). Aceste depresiuni sunt relativ tinere. Vârsta celor mai vechi roci colectate de pe fundul acestor depresiuni oceanice este 160 milioane ani. Depresiunile Oceanului Atlantic şi Indian au început să se formeze în perioada jurasică. Cele mai vechi roci colectate de pe fundul Oceanului Pacific au o vârstă de 180 milioane ani, deci depresiunea Oceanului Pacific este mai veche decât a Oceanului Atlantic şi Indian.

 Proprietăţi fizice şi chimice ale apei

Cele mai importante proprietăţi fizice şi chimice ale apei marine sunt:

    * salinitatea;
    * temperatură;
    * presiunea;
    * transparenţa;
    * luminescenţa;
    * culoarea
    * şi conţinutul gazelor din apă.

 Proprietăţi chimice

 Salinitate

Harta salinităţii oceanului planetar

Apa marină reprezintă o soluţie minerală. Ea conţine 96,5 % apă pură şi 3,5 % săruri dizolvate, gaze şi particule în suspensie. În apa marină se găsesc toate elementele chimice cunoscute până în prezent. În cantităţi mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu, magneziu, sulf şi în cantităţi mai mici: brom, stronţiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se găsesc în cantităţi foarte mici şi alcătuiesc mai puţin de 1 % din conţinutul chimic al apei. În apa marină există şi elemente chimice biogene: azot, fosfor şi alte microelemente necesare întreţinerii vieţii organismelor vii.

Elementele care intră în componenţa sărurilor oceanice şi procentajul lor în apa oceanică

Cantitatea de săruri dizolvată în apele oceanului planetar este de 50 × 1016 t. Ea poate să acopere fundul Oceanului cu un strat de 60 m grosime, suprafaţa uscatului cu un strat de 153 m, iar toată suprafaţa Pământului cu un strat de 45 m grosime. În apa marină prevalează sărurile de sodiu (NaCl, Na2Cl4 – 27,2 g/litru), dându-i apei un gust sărat. Ea mai conţine MgCl2 (3,8 g/litru) şi MgSO4 (1,7 g/litru), ceea ce determină gustul amar al apei. Apele oceanului planetar conţin argint – 0,3 mg/m³ şi aur – 0,008 mg/m³. Cantitatea totală a aurului este 11 miliarde tone, însă concentraţia lui nu este rentabilă pentru extragere.

Salinitatea mediului marin s-a format în decurs de 2,5 – 3 miliarde ani, adică odată cu formarea oceanului planetar. Acumularea sărurilor se datorează degazării topiturilor magmatice din scoarţa terestră în decursul timpului geologic.

Un rol important în formarea salinităţii apelor marine revine apelor fluviale, care transportă de pe continente cantităţi mari de săruri.

Salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ la 37 ‰. În mări, variaţia salinităţii este foarte mare. În golfurile Mării Baltice salinitatea este 3 – 5 ‰, iar în Marea Roşie – 42 ‰. Această diferenţiere se datorează climei (cantitatea de precipitaţii şi evaporare), curenţilor, aportului de ape continentale.

La Ecuator ea atinge valorile 34,5 – 35,5 ‰, la tropice – 36 – 37 ‰ (din cauza evaporării intense). În regiunile temperate şi nordice salinitatea scade până la 32 ‰.

Variaţia zonală a salinităţii în unele cazuri este influenţată de curenţii maritimi şi apele scurse de pe continente. În partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea creşte (35,5 ‰) datorită curentului cald Gulf-Stream.

La ţărmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusă (31 – 33 ‰) din cauza curentului rece al Labradorului.

În mările Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasă (8 – 10 ‰) din cauza debitului bogat de apă dulce adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena).

Salinitatea scăzută a apelor marine, influenţată de apele fluviale, se resimte până la 500 km în largul oceanelor.

În emisfera australă, spre deosebire de cea boreală, salinitatea apelor este mai ridicată. Astfel, Oceanul Atlantic are o salinitate medie de 35,4 ‰, Oceanul Pacific – de 34,9 ‰.

Asupra distribuţiei salinităţii influenţează şi vânturile. De exemplu, în partea de nord şi nord-vest a Oceanului Indian salinitatea apelor este 35,5 -36,5 ‰, iar în partea de est, datorită influenţei musonilor şi precipitaţiilor abundente aduse de ei, salinitatea este mai redusă (33 – 34 ‰).

Salinitatea mărilor depinde de legătura lor cu oceanul planetar, de condiţiile climatice şi de particularităţile regimului hidrologic. Se disting bazine marine cu salinitatea mai mică decât a oceanului planetar, de exemplu:

    * Marea Baltică (6 - 22 ‰),
    * Marea Albă (25 - 26 ‰),
    * Marea Azov (11 ‰),
    * Marea Neagră (17 - 18 ‰),
    * Marea Caspică (12 - 13 ‰).

Aceasta se datorează gradului redus de evaporare în timpul anului şi de aportul apelor dulci continentale.

În unele bazine salinitatea apelor este mai mare decât în ocean, de exemplu:

    * Marea Mediterană (37 - 38 ‰),
    * Marea Roşie (41 - 42 ‰),
    * Golful Persic (38 - 40 ‰),

consecinţă a cantităţii mici de precipitaţii şi gradului ridicat de evaporare.

Salinitatea apelor marine şi oceanice influenţează asupra variaţiei temperaturii, repartiţiei curenţilor oceanici şi asupra dezvoltării vieţii.

Sărurile ce se găsesc în cantitate mare au importanţă economică pentru industrie şi alimentaţie. În regiunile secetoase asigurarea cu apă potabilă se face prin desalinizarea apei de mare.

Anual din apele marine se extrag 6 milioane tone de sare NaCl.

 Gaze dizolvate în apă

În apele oceanului sunt dizolvate gaze care provin din atmosferă, din apele aduse din râuri, din descompunerea substanţelor organice, de asemenea din activitatea vulcanilor submarini.

Capacitatea apei marine de dizolvare a gazelor depinde de temperatură, salinitate şi presiune. Ea conţine în stare dizolvată oxigen, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac, metan ş. a.

 Proprietăţi fizice

 Temperatură

Apa posedă o căldură specifică mare. Capacitatea ei de a reţine căldura o depăşeşte de 3000 de ori pe cea a aerului. Aproape ⅜ din căldura primită de la Soare este consumată de apa oceanului planetar. Însă nu toată căldura ajunsă la suprafaţa apei este absorbită. O mică parte din ea este emanată în atmosferă, iar o parte mai mare este pierdută în timpul nopţii prin radiaţie.

Între cantitatea de căldură primită şi cea pierdută există un anumit raport, care formează bilanţul caloric al apei.

Apa se mai încălzeşte pe seama căldurii eliminate în timpul condensării vaporilor, proceselor biochimice, de asemenea ca rezultat al absorbţiei undelor lungi iradiate de atmosferă.

O altă sursă de căldură sunt precipitaţiile, apele râurilor, aerul ce vine în contact cu apa oceanului şi curenţii oceanici calzi. Asupra temperaturii apei din straturile inferioare influenţează căldura internă a Pământului.

Oceanul consumă căldură în timpul evaporaţiei, încălzirii aerului, apelor reci ale râurilor şi curenţilor oceanici reci, la topirea gheţii ş. a.

Temperatura apei de la suprafaţă este condiţionată de intensitatea energiei solare, frecvenţa vânturilor, de circulaţia curenţilor, de extinderea oceanelor pe Glob.

Variaţia anuală a temperaturii de la suprafaţa apei depinde de mersul anual al bilanţului de radiaţie, de curenţi şi de vânturile permanente. La latitudinile joase oscilaţiile de temperatură sunt relativ mici – de 1°C, iar cele mari – de 2°C.

Diferenţa între temperaturile maxime şi cele minime anuale formează amplitudinile anuale, ce diferă de la o latitudine la alta.

În emisfera boreală temperaturile cele mai ridicate sunt vara (luna august), iar cele mai scăzute – iarna (luna februarie). În emisfera australă este invers. Atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică amplitudinile anuale cresc de la Ecuator până la latitudinea de 30°. Amplitudinile maxime (10°C) în emisfera boreală se înregistrează la latitudinea de 40° şi sunt mai mari decât în emisfera sudică.

Repartiţia temperaturilor apei la suprafaţa oceanelor poartă un caracter zonal, care însă poate fi tulburat de curenţii oceanici, de vânturile permanente şi de influenţa uscatului.

La latitudini ecuatoriale, temperatura medie anuală la suprafaţa apei este 27 – 28°C. Temperaturile cele mai ridicate la suprafaţa apei (35°C) au fost înregistrate în Golful Persic şi Marea Roşie în luna august, iar 32°C – în apropierea ţărmurilor Americii de Sud şi ale Asiei.

În regiunile tropicale temperatura medie anuală este 27°C, în regiunile temperate – 10,5°C, îar în regiunile polare – -1,7°C, aceasta din urmă fiind considerată cea mai scăzută valoare termică a apelor oceanice.

Cea mai ridicată temperatură medie anuală la suprafaţa apei oceanului (32°C) s-a înregistrat în luna august în Oceanul Pacific, iar cea mai joasă (-1,7°C) – în februarie în Oceanul Arctic.

În Oceanul Pacific temperatura medie anuală este 19°C, în Oceanul Indian – 17°C, iar în Oceanul Atlantic – 16,9°C.

Temperatura medie anuală a apelor oceanului planetar este 17,4°C, fiind mai ridicată în raport cu temperatura medie a aerului. Excepţie fac în această privinţă regiunile tropicale, unde apa are temperatura medie anuală mai scăzută decât cea a aerului.

Căldura de la suprafaţa apei se transmite cu greu straturilor de mai jos. Ea poate fi transmisă prin mişcarea de convecţie precum şi prin agitarea apei de către valuri şi curenţi. De obicei, o dată cu adâncimea, temperatura apei scade. Vara, la latitudinile medii şi mari, mai jos de stratul superior încălzit este situat un strat de apă unde temperatura scade brusc şi care poartă denumirea de termoclin. La agitaţia puternică a apei sau iarna la răcirea ei bruscă acest strat dispare sau coboară mai jos.

De la Ecuator până la latitudinile nordice şi sudice de 50 – 60° stratul termoclin se găseşte la adâncimea de 700 m şi este constant. În acest strat se schimbă densitatea apei, în el se concentrează organismele, se strâng aglomeraţii de peşti.

Schimbarea temperaturii apei pe verticală se atestă până la adâncimea de 800 m, mai jos aceste variaţii sunt mai reduse.

Temperaturile joase la adâncimi mai mari de 2000 m sunt condiţionate de influenţa apelor polare. În regiunile polare apa, răcindu-se până la -1°C şi chiar -2°C, coboară şi se îndreaptă de la poli spre Ecuator. Apele calde se deplasează de la Ecuator spre latitudini mari. Prin aceasta se explică faptul că temperatura apelor la fundul şi suprafaţa Oceanului este diferită.

S-a calculat că ¾ din volumul total al oceanului planetar are o temperatură cuprinsă între 0°C şi 6°C; stratul de apă cu grosimea de la 200 la 100 m are temperatura medie de 3,25°C, iar mai jos ea nu depăşeşte 4 – 5°C.

La latitudini mari, temperatura de la fundul oceanelor este 0°C, iar în zonele temperată şi ecuatorială – 2°C şi 3°C.

În mări, temperatura apei pe verticală se schimbă în funcţie de salinitate, de legătura cu oceanul, aşezarea geografică, adâncime etc.

Temperatura straturilor de apă de la fundul oceanelor şi mărilor poate fi influenţată şi de căldura internă a Pământului. Straturile de apă de pe fundul Mării Roşii au temperatura de 72°C şi salinitatea de 270 ‰. Ele conţin în cantităţi considerabile fier, mangan, aur etc.

 Regimul de îngheţ şi dezgheţ al apei

Temperatura de îngheţ a apei depinde de salinitate. Cu cât este mai mare salinitatea, cu atât este mai joasă temperatura de îngheţ al apei. Punctul de îngheţ al apei saline se află sub 0°C (între -1,4 şi -1,7°C). Apa mării îngheaţă şi apoi ajunge la temperatura densităţii maxime.

Fenomenul de îngheţ este caracteristic pentru mările şi oceanele situate la latitudini mari – mările Oceanului Arctic şi cele din jurul Antarcticii. Procesul de îngheţ aici este determinat de temperaturile medii anuale scăzute, de debitul mare al apelor dulci aduse de fluviile nordice în mările arctice şi de cantitatea mare de precipitaţii depuse sub formă de zăpadă.

Formarea gheţii începe odată cu formarea cristalelor dulci, iar în spaţiul dintre ele se întâlneşte saramura ce dă apei un gust sărat.

Densitatea gheţii marine este mai mică decât a celei dulci, fapt ce se explică prin prezenţa unui număr mai mare al bulelor de aer. Gheaţa se scufundă în apă în funcţie de densitatea ei. În mediul marin ea se scufundă în proporţie de 9/10.
Diete naturiste
World Wide Inventors Association
Asociatia Inventatorilor Independenti
R&D Global Business Ventures LLC
mediator
banner
banner
banner
banner
Scientia
Produse naturiste
Descoperi
Inventika