Orfeu în artele plastice, Moartea lui Orfeu, Despărţirea de Euridice, imperiul lui Hades, Durer: Moartea lui Orfeu

Promovarea si vanzarea inventiilor romanesti pe plan national si international. Inventatorii interesati de serviciile oferite sunt rugati sa ne contacteze la adresa prezenta in cadrul site-ului : www.inventatori.ro

Orfeu în artele plastice



4. Moartea lui Orfeu, stamnos attic cu figuri roşii de Hermonax, ca. 470 î.Hr., Musée du Louvre, G 416. Fotograf: Jastrow (2006)

Una din cele mai vechi reprezentări ale lui Orfeu se întâlneşte pe o metopǎ din tezaurul Sikyonienilor din Delfi, unde acesta se află în rândul argonauţilor, alături de un alt cântăreţ (ca. 550 î.Hr.). Această reprezentare corespunde versiunii celei mai vechi a legendei, legată de mitul argonauţilor. De obicei, Orfeu este înveşmântat în pictura Greciei antice în portul trac, cu cizme, himation cu motive geometrice şi tichie frigiană (iniţial o căciulă din blană de vulpe, împrumutată chiar din portul bacantelor înveşmântate cu piei de animale). Scenele tipice sunt ulterior cea a cântului şi cea a morţii eroului. Moartea sa violentǎ este înfăţişată de pildă în imaginea din stânga (Fig. 4), dar şi pe o amforă în „British Museum”, Londra SA 709 sau pe hidria 90156 aflată în Boston Museum of Fine Arts. În pictura greacă, tracele din această scenă sunt caracterizate foarte des prin tatuajele de pe braţe, care după Phanocle sancţionează chiar crima lor (vezi capitolul despre "Cele mai importante surse scrise ale legendei").

Despărţirea de Euridice este reprezentată în artă în toate secvenţele posibile (cu puţin înainte de zărirea Euridicei (a), chiar în momentul întoarcerii lui Orfeu (b), imediat după aceasta (c), în timp ce îndrăgostiţii îşi iau rămas bun (d) sau în momentul despărţirii (e), ceea ce denotă interesul deosebit pentru lirismul temei. O formulare frumoasă a tipului d se întâlneşte într-o copie romană a unui relief attic (vezi ilustraţia capitolului "Legenda", fig. 2 ). Gestica duioasă a perechii este opusă acolo într-o armonie formală desăvârşită fermităţii cu care Hermes îşi îndeplineşte rolul de călăuzitor în lumea umbrelor.

O categorie aparte o formează scenele reprezentate pe vasele găsite în sudul Italiei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfăţişează cu predilecţie coborârea eroului în imperiul lui Hades, alături de alte scene plasate în infern, probabil datorită răspândirii imnurilor orfice şi a orfismului în regiune.

În antichitatea târzie devin mai frecvente scenele în care cântăreţul apare în port frigian (cu pantaloni şi tichie), în braţe ţinând lira, înconjurat de animalele sălbatice ţintuite de vraja melodiilor sale, de exemplu în pictura murală din Casa d'Orfeo, Pompei. Şi mozaicurile romane preferă această temă, după cum se poate observa în fragmentele din Rottweil, Germania, din Tarsos (azi Turcia) sau din Palermo . Postura de stăpânitor al naturii este dictată de caracterul reprezentativ al mozaicurilor din vilele romane.

Motivul coborârii în infern este citat în sens moralizator de iconografia creştină, începând cu renaşterea devine interesantă tematica iubirii şi cea a condiţiei artistului.

5. Iisus ca Orfeu, pictură murală din catacomba sfinţilor Petru şi Marcellinus

În pictura catacombelor, Iisus este înfăţişat uneori ca Orfeu, cu lira şi înconjurat de animale (Fig. 5). Motivul principal al acestor împrumuturi din pictura murală romană este susţinerea monoteismului de către erou, evidentă pentru Clemens Alexandrinul şi Eusebiu în ataşamentul pentru Apollo şi în refuzul venerării lui Dionysos, dar sunt invocate în afară de aceasta puterea sa de a domoli natura (dupǎ tipul Bunului Păstor), precum şi cântul ca simbol al mesajului lui Hristos. Coborârea în infern este văzută pe deasupra ca analogie a coborârii Mântuitorului în limb.

În pofida acestor izvoare patristice, analogia cu Isus rămâne în arta creştină sporadică. Puţine sunt în epoca romanică şi reprezentările lui Orfeu în ipostaza muzicianului sau cea a oratorului elocvent, având vioara ca atribut, precum în scena unui capitel din catedrala din Geneva, sau lira, ca în ilustraţia "Armoniei sferelor" de pe prima pagină a lucrării istorice "Liber pontificalis", Ms. 672 a Bibliotecii Municipale din Reims. În acest manuscris din Reims, Orfeu este văzut ca un bărbat înaintat în vârstă, conform rolului său de precursor al tuturor muzicienilor. Ca instrument al elocinţei lui Orfeu poate figura uneori şi flautul, care fermeca natura bucolică din "Eclogele" lui Calpurnius .

În reprezentǎrile gotice se gǎsesc şi interpretǎri curioase ale mitului, datorate poate tematicii neobişnuite la acea vreme. Jean Miélot înscenează astfel un fel de "Happy End" în miniatura unui manuscris din Bruxelles al „Epitre d‘Othéa à Hector“ de Christine de Pisan, de la jumătatea sec. al XV-lea. Autoarea condamnă de fapt coborârea lui Orfeu în infern, dar ilustratorul îi arată pe Orfeu şi Euridice scăpând de gura iadului, reprezentată drept gura dragonului împietrit de Apollo în "Metamorfoze". Textul acestui manuscris se bazează dealtfel parţial pe opera lui Ovidiu, asemeni mult mai răspânditelor comentarii "moralizatoare" ale sec. XIV, care interpretează unele din "Metamorfoze" într-un sens tipologic, ca prefigurări în cadrul escatologiei creştine. Acest tip de manuscrise permite reprezentarea miturilor "păgâne" într-o măsură necunoscută până atunci.

6. Dürer: Moartea lui Orfeu (1494), Desen 289 x 225 mm, Kunsthalle Hamburg

În perioada umanismului tema devine o datǎ cu primele ediţii ilustrate ale “Metamorfozelor” lui Ovidiu de sine stǎtǎtoare, îşi pierde toate conotaţiile impuse de exegeza creştină. Deja din sec. al XV-lea Orfeu devenise în Italia reprezentantul homosexualitǎţii, datoritǎ pasajelor din operele lui Ovidiu şi Phanocle în care este pomenită pederastia (vezi sursele scrise ale legendei ), dând naştere unui joc de cuvinte cu denumirile latine de "bulgarus", respectiv "bougonia" şi cea italianǎ de "buggerone" (pederast). Aceastǎ interpretare coexistǎ cu preţuirea acordatǎ orfismului şi lui Orfeu ca artist promovând autonomia esteticului de cǎtre neoplatonicienii din anturajul familiei de Medici, care este evidentǎ mai ales la Marsillio Ficino şi la Angelo Poliziano. Andrea Mantegna reprezintă conform acestor concepţii uciderea lui Orfeu pentru prima oară în cadrul unui ciclu de fresce în grisaille dedicat cântăreţului din palatul ducal din Mantova (1464-1474), apoi, probabil mai liber, într-o compoziţie care n-a dǎinuit decât într-o copie a unui gravor italian. Acea alegorie a conflictului dintre sexe şi a pierzaniei datorată poftelor carnale i-a servit probabil ca inspiraţie lui Albrecht Dürer (Fig. 6). Istoricul artei Aby Warburg a consacrat în studiul său despre "Dürer şi antichitatea italiană" termenul de "formulă a patosului" ("Pathosformel") pentru poziţia acestui Orfeu, care corespunde poziţiei rezervate în antichitate celor care mor în luptă, ridicându-se pentru ultima oară ca să-şi înfrunte duşmanii (v. ilustraţie comparativă).

Pictura flamandă preferă în schimb, începând cu sfârşitul sec. al XVI-lea, reprezentările în postura cântăreţului, de exemplu în mai multele versiuni ale pictorului R. Savery, sau în scena coborârii în infern, aşa ca la Jan Bruegel: "Orfeu în infern" (1594), în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florenţa . Peter Paul Rubens descrie scena în infern într-un tablou din 1636, azi în Prado, Madrid, foarte amănunţit, arătându-i pe lângă Orfeu şi Euridice şi pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentări se referă la descrierea dantescă a iadului şi se află în tradiţia iconografică a tondo-ului pictat de Luca Signorelli în domul din Orvieto (1503), care înfăţişează coborârea în infern şi despărţirea de Euridice. Barocul târziu va continua această tradiţie, în fond medievală, a reprezentării mitului sub forma unui citat adus în slujba înscenărilor moralizatoare, aşa ca în programul picturilor lui Giambattista Tiepolo din salonul palatului veneţian Sandi (1724/25), care ilustrează "Puterea elocinţei".

7. Nicolas Poussin: Peisaj cu Orfeu şi Euridice din 1648, 124 x 200 cm, Musée du Louvre

8. Frederic Leighton: Orfeu şi Euridice, 1864, Leighton House Londra

Începând cu cea de-a doua jumǎtate a sec. XVI, tema iubirii lui Orfeu pentru Euridice devine pentru Şcoala din Fontainebleau galantă, după cum se observă la Niccolo dell' Abbate ("Orfeu şi Euridice", 188 x 237 cm, National Gallery, Londra ), unde peisajul joacă deja rolul important pe care îl va avea în Franţa secolului XVII, mai ales în viziunea idealizantă a lui Nicolas Poussin (Fig. 7).

9. Camille Corot: Orfeu o salvează pe Euridice din infern, 1861, 112,3 x 137,1 cm, Museum of Fine Arts, Houston

Jean-Baptiste Camille Corot acordǎ şi el, din vocaţie şi fiind ancorat stilistic în clasicism, peisajului nebulos din "Orfeu o salvează pe Euridice din infern" multă atenţie (Fig. 9). Atât tema neobişnuită a salvării prin voinţa artistului cât şi gestica simbolică, atmosfera însăşi lasă încă să se simtă fiorul romanticii. Deja compatriotul său Pierre Lacour reprezentase în 1802 "Pierderea Euridicei" printr-o compoziţie dominată de contrastele formale şi coloristice puternice tipice romantismului francez. Romantic interpretează şi Gustave Moreau tema, dar într-o versiune simbolică, calmă din punct de vedere formal (Fig. 10). Acea "Schauer- und Nachtromantik", care era la Lacourt sau Johann Heinrich Füssli conştientă de partea întunecată a realităţii, supravieţuieşte în simbolismul francez tocmai prin Orfeu, arhetipul artistului nefericit şi neînţeles.

Condiţia lui Orfeu ca artist rămâne un subiect şi în arta de "Fin de siècle", neducând lipsă de formulări patetice. Stranie este interpretarea dată de Lord Frederic Leighton temei, potrivit căreia Orfeu acceptă implacabilitatea destinului său şi se desprinde aproape violent din ultima îmbrăţişare a Euridicei (Fig. 8).

10. Gustave Moreau: "Tânără tracă purtând capul lui Orfeu" (1866), 154 x 99.5 cm, Musee d'Orsay, Paris

Tragedia pierderii Euridicei îl preocupă şi pe Auguste Rodin. Grupul "Orfeu şi Euridice părăsind infernul" (versiunea în marmură din 1893 în Metropolitan Museum of Art New York) este inclus ulterior, precum multe alte compoziţii ale sculptorului, în "Poarta Infernului". Orfeu este surprins de Rodin în momentul în care regretă că şi-a zărit iubita, acoperindu-şi deznădăjduit ochii. Dramatismul scenei aminteşte de cele două statui ale clasicistului Antonio Canova, "Orfeu" (1775-76) şi "Euridice" (1773-75), care aveau de asemenea ca temă căderea definitivă a nimfei în Tartar (Museo Correr, Veneţia).

În ajunul primului război mondial, poetul Guillaume Apollinaire încearcă să lanseze "Orfismul" ca mişcare avangardistă în pictură, avându-l ca protagonist pe Robert Delaunay. Mişcarea s-a înţeles ca o continuare a cubismului analitic cu accentul pus pe muzicalitatea şi ritmul culorilor, dar a rămas un episod de scurtă durată.

Cu mijloacele cubismului analitic îl interpreteazǎ Ossip Zadkine pe cântǎreţ în 1956, adǎugând torsiunilor cubiste goluri şi sfârtecǎri în corpul plastic, care denotǎ atât tragicul personajului cât şi convingerea de a nu-i putea da temei decât o formulare provizorie, proteicǎ . În accepţia actului de creaţie ca proces reluat mereu de la zero, spulberându-şi chiar în momentul realizării roadele, constă compatibilitatea mitului străvechi cu conştiinţa artistului modern.

 Note

   1. ^ Clasificare iconografică conform: Udo Reinhardt: Orpheus und Eurydike. - Bilder zum Text, în: Der altsprachliche Unterricht 3 (1997), pp. 80-96 (p. 84).
   2. ^ Margot Schmidt: Bemerkungen zu Orpheus in Unterwelts- und Thrakerdarstellungen, în: Borgeaud 1991, p. 31-50. Despre pictura vaselor pugliene vezi lucrarea de referinţă: Arthur Dale Trendall, Alexander Cambitoglou: The red-figured vases of Apulia, Oxford vol. 1 1978 vol. 2 1982 (= Oxford monographs on classical archaeology).
   3. ^ Izvoarele patristice care subliniază monoteismul lui Orfeu sunt: Clem. Alex. Protr. I 3; Euseb. Praep. evang. XIII 12; Ps.-Just. Cohort ad Graecos XIVs; Chiril Jer. Contra Iulianum I, 25.
   4. ^ Puterea asupra sălbătăciunilor este o temă în: Euseb. Vita Const. XIV; Grig. Naz. Oration in s. lumina.
   5. ^ Augustin: De civ. Dei XVIII 37.
   6. ^ Folio 73v al MS 9392 din Bibliothèque Royale, Bruxelles.
   7. ^ Cartea a XI-a, versurile 57-61.
   8. ^ De ex. V. Solis, Frankfurt 1563.
   9. ^ Bougonia este în Georgica IV, v. 281-314, descrisă ca geneza albinelor lui Aristaeus din cadavrele de taur.
  10. ^ Aby Warburg: Dürer und die italienische Antike, în: Verhandlungen der 48. Versammlung deutscher Philologen und Schulmänner in Hamburg, Leipzig 1906, p. 55-60, repro: Aby Warburg: Ausgewählte Schriften und Würdigungen, ed. de Dieter Wuttke, Baden-Baden 1980, p. 125-135
  11. ^ Stanley Meltzoff: Botticelli, Signorelli and Savonarola. Theologia poetica and Painting from Boccaccio to Poliziano, Florenţa 1987, p. 282-356.

 Orfeu în cinematografie

    * Orfeu (Orphée), Franţa 1949.

    Regie: Jean Cocteau.
    Producţie: Emil Darbon.
    Scenariu: Jean Cocteau.
    Distribuţie: Jean Marais (Orfeu), Marie Déa (Euridice), María Casares (prinţesa / moartea), François Périer (Heurtebise), Juliette Gréco (Aglaonice), Henri Crémieux (editorul), Roger Blin (poetul), Edouard Dermithe (Cégeste), Maurice Carnege (un judecător), René Worms (un judecător), Raymond Faure, Pierre Bertin (comisarul), Jacques Varennes (un judecător).
    Muzică: Georges Auric.
    Imagine: Nicolas Hayer.
    Montaj: Jacqueline Sadoul.
    Durată: 95 min.

În versiunea lui Cocteau, Orfeu este un celebru poet parizian care pătrunde în lumea de apoi căutând Moartea, de care este fascinat. Filmul se înţelege ca o continuare a Sângelui unui poet din 1931 şi abundă de aluzii mitologice, metafore şi reflexii ironice cu privire la condiţia artistului modern.

Ca la Offenbach, Orfeu are cu Euridice o relaţie plină de tensiuni. El este într-o bună zi martorul unui accident: tânărul poet avangardist Cégeste este călcat de un Rolls Royce. Şoferul care provocase accidentul, Heurtebise, ia în maşină trupul neînsufleţit şi îi cere şi lui Orfeu să urce. Astfel, acesta face cunoştinţa unei misterioase prinţese, care-l conduce într-un tărâm straniu, descris de Cocteau prin proiecţia negativă a filmului, cu procedeul folosit şi de Friedrich Wilhelm Murnau în Nosferatu (1921). Ajuns la reşedinţa labirintică a Prinţesei, eroul descoperă cum aceasta îl readuce pe Cégeste la viaţă, trecând cu el printr-o oglindă. Orfeu încearcă zadarnic să-i urmeze, îşi pierde cunoştinţa şi îşi revine după aceea pe o plajă pustie, lungit şi cu capul într-o băltoacă, aceasta simbolizând în mod ironic oglinda. După un timp îl găseşte pe Heurtebise în Rolls Royce-ul lui şi este dus acasă, unde toată lumea era îngrijorată de lipsa lui. Acolo, el îşi reia puţin morocănos viaţa conjugală alături de o Euridice candidă şi anostă, care este gravidă. Madame la Mort este însă îndrăgostită de poet şi îl ademeneşte să treacă prin oglindă pe tărâmul ei, unde se înfiripă într-adevăr o romanţă între ei. De aceea, Euridice este până la urmă răpită şi ţinută ostatică de Moartea geloasă. Heurtebise o iubeşte însă pe Euridice şi-l călăuzeşte pe Orfeu în lumea de apoi, caracterizată ca un oraş în ruine. Acolo, eroul trebuie să-şi revendice soţia în faţa unui tribunal subpământean, ai cărui judecători sunt în mod kafkian înfăţişaţi ca nişte birocraţi cu vederi înguste. Condiţia lor absurdă pentru eliberarea Euridicei este renunţul lui Orfeu de a o mai privi vreodată. Ea nu poate fi respectată, aşa că Euridice moare pentru a doua oară. Şi poetul îşi găseşte moartea, împuşcat de admiratoarele sale isterice, care sunt în postură de "bacante", dar Prinţesa şi Heurtebise se sacrifică în final pentru iubirea lor. Poetul se întoarce deci cu Euridice în lumea celor vii, învingând moartea.

    * Orfeu negru (Orfeu Negro), Franţa / Italia / Brazilia 1959.

    Regie: Marcel Camus.
    Producţie: Sacha Gordine.
    Scenariu: Jacques Viot şi Marcel Camus după piesa de teatru Orfeu da Conceicao de Vinicius de Moraes.
    Distribuţie: Breno Mello (Orfeu), Marpessa Dawn (Euridice), Marcel Camus (Ernesto), Fausto Guerzoni (Fausto), Lourdes de Oliveira (Mira), Léa Garcia (Serafina), Ademar Da Silva (Moartea), Alexandro Constantino (Hermes).
    Muzică: Luis Bonfá, Antonio Carlos Jobim.
    Imagine: Jean Bourgoin.
    Montaj: Andrée Feix.
    Durată: 100 min.
    Premii: Palme d´or 1959 în Cannes şi premiul Oscar al Academiei Americane de film 1960 pentru cel mai bun film străin.

Mitul este strămutat de către Marcel Camus în actualitatea locuitorilor de origine africană din favellas, pe fundalul carnavalului din Rio de Janeiro. Actorii sunt în majoritate neprofesionişti.

Un simplu conductor de tramvai, cântăreţ amator la chitară, este în rolul unui "Orfeu negru" care se îndrăgosteşte, deşi este deja logodit cu focoasa Mira, de Euridice. Aceasta a fugit de la o plantaţie de frica unor asasini plătiţi. În timpul unei probe pentru procesiunea de carnaval, Euridicei îi sare în faţă un personaj extrem de agil, costumat ca personificarea morţii. Orfeu reuşeşte de această dată să intervină, oprindu-l pe mascat să o urmărească pe fată. După o noapte petrecută împreună, Orfeu şi Euridice se străduiesc zadarnic în timpul primei zile de carnaval să-şi ascundă legătura. Aflând de iubirea lor, geloasa Mira se năpusteşte asupra rivalei, gata să o înjunghie, dar este oprită de mascatul care reprezintă "Moartea". Acest anonim o goneşte pe Euridice până la un hangar de tramvaie. Între timp s-a aşternut întunericul, aşa încât hangarul apare ca un loc sumbru şi ciudat, străbătut ca iadul de reflexe roşietice. Decorul şi lumina amintesc aici de filmele expresioniste. Orfeu ajunge şi el în hangar. Pentru a avea lumină, el pune în funcţiune generatorul de curent, provocând astfel moartea iubitei sale, care se agăţase de linia suspendată a tramvaiului. "Moartea" îl trânteşte pe Orfeu la pământ şi fuge. Acesta se regăseşte după leşinul său singur în hangar şi începe disperat să o caute pe Euridice, într-o odisee nocturnă compusă din patru episoade. Pentru un timp este însoţit în căutarea lui de un băieţaş. Orfeu îşi începe cercetările într-un spital, le continuă apoi la un oficiu pentru anunţuri de dispariţie. Într-o casă unde se celebrează un ritual de Macumba, i se pare pe urmă chiar că aude o bătrână vorbind cu vocea iubitei, dar speranţele i se spulberă atunci când o găseşte pe aceasta la morgă. Cu trupul ei în braţe, Orfeu se întoarce acasă, unde este ucis de furioasa Mira. Nişte copii îi găsesc chitara şi cântă până la răsăritul soarelui în secvenţa finală a filmului.

    * Orfeu în infern (The Fugitive Kind), S.U.A. 1959.

    Regie: Sidney Lumet.
    Producţie: Martin Jurow, Richard Shepherd, D. A. Pennebaker.
    Scenariu: Tennessee Williams şi Meade Roberts după piesa Orpheus Descending de Williams.
    Distribuţie: Marlon Brando (Valentine 'Snakeskin' Xavier), Anna Magnani (Lady Torrance), Joanne Woodward (Carol Cutrere), Maureen Stapleton (Vee Talbot), Victor Jory (Jabe M. Torrance).
    Muzică: Kenyon Hopkins.
    Imagine: Boris Kaufman.
    Montaj: Carl Lerner.
    Durată: 121 min.

Relaţia dintre un muzician şi o femeie căsătorită eşuează datorită unei societăţi intolerante. Filmul este o transpunere relativ fidelă a piesei de teatru a lui Williams (vezi capitolul "Orfeu în literatură").

    * Testamentul lui Orfeu (Le testament d’Orphée. Ou ne me demandez pas pourquoi, Franţa 1960.

    Regie: Jean Cocteau.
    Producţie: Jean Thuillier.
    Scenariu: Jean Cocteau.
    Distribuţie: Jean Cocteau (poetul), María Casares (prinţesa / moartea), Edouard Dermithe, François Périer, Yul Brynner, Pablo Picasso, Jean-Pierre Lèaud, Nicole Courcel, Claudine Auger, Jean Marais, Charles Aznavour.
    Muzică: Georges Auric.
    Imagine: Roland Pontoizeau.
    Montaj: Jean Cocteau.
    Durată: 79 min.

Filmul este o continuare a lui Orphée prin diverse episoade, independente între ele din punct de vedere narativ. Ultima operă cinematografică a lui Cocteau oscilează mereu între patos şi ironie, este plină de citate proprii şi îşi găseşte punctul culminant într-un proces de judecată care include personajele filmelor sale.

    * The way it is or Eurydice in the avenues, S.U.A. 1984.

    Regie: Eric Mitchell.
    Producţie: Daniel Sales.
    Scenariu: Eric Mitchell.
    Distribuţie: Mark Boone Junior, Steve Buscemi, Kai Eric, Vincent Gallo (Victor), Boris Major, Jessica Stutchbury.
    Muzică: Vincent Gallo.
    Imagine: Bobby Bukowski.
    Montaj: Bob Gould, Sue Graf.
    Durată: 80 min.

Un ansamblu de teatru din New York tocmai repetă piesa Orfeu a lui Cocteau, când una dintre actriţe este ucisă într-un parc. Membrii ansamblului sunt bănuiţi rând pe rând de crimă, dar acţiunea aceasta, tipică filmului poliţist şi psihologizant, serveşte doar contrastului cu elementele poetice ale cinematografului european, introduse prin introspecţia personajelor. Realitatea şi ficţiunea se întrepătrund aici, ca laturile unei benzi a lui Möbius.

    * O iubire fără sfârşit (What dreams may come), S.U.A. 1998.

    Regie: Vincent Ward.
    Producţie: Stephen Simon, Barnet Bain.
    Scenariu: Ronald Bass după romanul What Dreams may come de Richard Matheson.
    Distribuţie: Robin Williams (Chris Nielsen), Cuba Gooding Jr. (Albert Lewis), Annabella Sciorra (Annie Collins-Nielsen), Max von Sydow (călăuza), Jessica Brooks Grant (Marie Nielsen), Josh Paddock (Ian Nielsen), Rosalind Chao (Leona).
    Muzică: Michael Kamen.
    Imagine: Eduardo Serra.
    Montaj: David Brenner, Maysie Hoy.
    Durată: 106 min.

Filmul lui Ward adoptă unele motive din viziunea dantescă asupra paradisului şi a iadului şi desfăşoară pe fundalul ei, uneori fascinant din punct de vedere vizual, melodrama fără profunzime psihologică a salvării unei femei din iad de către soţul ei iubitor. Atât jocul cu aluziile mitologice cât şi muzica pompoasă intenţionează să susţină pretenţiile de capodoperă ale filmului, produs la vremea lui foarte costisitor, cu cele mai noi efecte vizuale.

Personajul principal este un medic pediatru care îşi pierde într-un accident copiii. Iubindu-şi mult soţia, cu care se consideră înrudit ca suflet geamăn, el se dedică după nenorocire numai ei. Atunci când şi el este ucis într-un accident rutier, soţia lui, pictoriţă de profesie, îşi ia viaţa. Într-o lume de apoi conformă cu interpretarea trivială a creştinismului, eroul se regăseşte într-un paradis creat de propria lui fantezie, bazat pe tablourile cu culori intense ale soţiei. Aceasta este lăsată pradă deznădejdii într-un iad dantesc, însă este salvată până la urmă de iubirea soţului ei. Limitele bunului gust sunt demult depăşite atunci când, în scena finală, perechea reîncarnată se reîntâlneşte pe pământ, ca într-o ilustrată kitsch în postura a doi copii fermecaţi unul de celălalt.

Vezi o scurtă revistă a criticilor pe showbizdata şi articolul 'Dreams': Heaven Help Us în Washington Post.
Diete naturiste
World Wide Inventors Association
Asociatia Inventatorilor Independenti
R&D Global Business Ventures LLC
mediator
banner
banner
banner
banner
Scientia
Produse naturiste
Descoperi
Inventika