Fabricat în România 

Pe vremea când Adrian Năstase era un biet fermier şi un ditamai prim-ministru, un program pe numele lui “Fabricat în România” – un fel de “Made in China” din materiale un pic mai bune – se dădea cu capul de pereţii patriei, încercând să salveze delicata noastră demnitate de români harnici şi inventivi.

Chiar dacă pe vremea aia fiinţa naţională n-a tresărit cine ştie ce, iată că, astăzi, revista MAXIM, de fapt, varianta ei fabricată pe Strada Inginer Emil Balaban din Bucureşti, celebrează zgomotos o idee: faptul că în România se fac şi chestii pe care le găseşti în alte părţi doar dacă le iei cu tine.

La urma urmei, acest text are mai multă legătură cu un soi de arheologie pseudo-consumistă decât cu cuvintele care-i dau titlul. Am plecat de la o premisă simplă, dezvoltată intens în mai multe şedinţe de redacţie stropite inspiraţional cu bere Ciuc: atâta vreme cât cele mai de succes produse vândute la chioşcul de lângă redacţie sunt pufuleţii, se cheamă că România mai are cel puţin o şansă în a-şi (re)găsi individualitatea în satul ăsta cu uliţe un pic cam globale.

OK, ar trebui să exportăm mai mulţi pufuleţi pentru a ne face auziţi peste graniţe, dar asta nu mai e deja treaba noastră, a consumatorilor învederaţi de viermişori galbeni şi pufoşi, din mălai. Acum, lăsând frivolităţile la o parte şi redevenind la fel de serioşi cum ne ştii, o să pronunţăm alte câteva cuvinte magice. Atenţie: Eugenia, sucurile Brifcor, cre-mele Gerovital, Plafar, sifonul, Zina Du-mitrescu, laptele de întreţinere Doina, Ion Iliescu, ciocolata Kandia, autoturisme-le Dacia, ţigările Carpaţi etc. Ce le uneşte, de fapt? În primul rând, o anumită con-tinuitate în literarul spaţiu carpato-da-nubiano-pontic. În al doilea rând, faptul că vin dintr-o perioadă pe care ne chi-nuim mai degrabă s-o uităm. În al treilea rând, ideea că ele desemnează fix subiec-tele materialului de faţă. S-o luăm pe în-delete, dar şi pe sărite:

PUFULEŢII
În superba noastră muncă de docu-mentare, am descoperit faptul că istoria pufuleţilor a început la Baia Mare, oraş căruia i se mai spune, de altfel, şi capitala pufuleţilor. Faza e că în aceeaşi complexă muncă, n-am mai aflat mari fapte istorice despre cea mai nevinovată plăcere pe care ne-o permitem de două ori pe zi. Oricum ar sta lucrurile, produsul ăsta despre care un Proust de extracţie românească ar trebui să scrie un mic roman galben a reuşit să facă şi prima pagină a revistelor mondene, alături de Andreea Marin.

EUGENIA
Este un cuvânt grecesc care înseamnă, într-o traducere făcută fără dicţionar în faţă, “naştere bună”. În afară de asta, este, aşa cum ne spune într-o limbă simpatic-lemnoasă însăşi Wikipedia, “numele unor biscuiţi dulci, glutenoşi, tip sandwich cu cremă de cacao şi savoare de rom. Pe vremea comuniştilor, Eugenia era biscuitele cel mai îndrăgit de către toate categoriile sociale. Deoarece era impusă raţionalizarea, nu se găseau prea multe sortimente de dulciuri. Eugenia era astfel foarte consumată.” Dacă ar fi să livrăm definiţia noastră, ataşată aceleiaşi minunate idei de chioşc din colţul străzii, Eugenia este acel biscuite cu cremă pe care-l consumăm copios în săptămâna dinaintea sala-riului.

BRIFCOR
Cititorilor noştri născuţi acum trei ani le spunem că Brifcor-ul este, în primul rând, un suc abreviat, numit astfel pentru că pe vremea când a fost lansat oamenii nu aveau răbdare să ceară o “Băutură Răcoritoare Indigenă Fabricată cu Con-centrat Original Românesc”. Inutil să mai amintim de faptul că for-mula magică a Brifcor-ului a fost in-ventată de un chimist de la Institutul de Cercetări Pentru Valorificarea Legumelor şi Fructelor, în anii ’80, chestie care nu se mai poate întâmpla astăzi, întrucât nici chimistul, nici institutul nu mai există. Faza tare e că, deşi toată lumea credea că sucul-minune era din portocale, in-gredientele sale n-aveau nici o legătură cu ţările mai calde, ci doar cu nişte ano-nime buruieni de pe trotuarele patriei. Vreo 14.

LAPTELE DE ÎNTREŢINERE DOINA
Spre deosebire de laptele de la Doiniţa, laptele Doina nu se bea. Dimpotrivă, chiar nu se bea! Un studiu recent spunea că unul din şase produse demachiante vândute în România se numeşte Doina. Ai prins ideea, da? Invenţia celor de la Farmec Cluj-Napoca, o altă denumire de care ne amintim cu drag în timp ce-l înjurăm pe Ceauşescu, e de găsit pe acelaşi raft cu crema de caviar cu cristale Swarovski şi extract de aur alb din dulăpiorul secret al frumoaselor noastre prietene.

ŢIGĂRILE CARPAŢI
Din nefericire, capul de cerb pe fundal verde nu mai poate fi zărit astăzi în locurile alea unde se vând ţigări. Cel mai bun prieten fără filtru al românului a făcut o istorie de-a dreptul glorioasă încă din prima zi, una a anului 1932, în care a văzut lumina afumată a zilei, undeva la Sfântu Gheorghe.

ION ILIESCU
Eee, măi animalelor, domnul Iliescu este dovada vie că produsele româneşti originale – mda, o să uităm pentru o vreme de aportul ideologic Made in Russia – sunt mai rezistente decât cele chinezeşti, deşi la prima vedere lucrurile stau altfel. Sondând în profunzime însă, observăm că brand-ul Ion Iliescu merge ca uns chiar şi atunci când nu mai răspunde la apelative precum “tovarăşe prim-secretar” sau “domnule preşedinte”.

AUTOTURISMELE DACIA
La fel ca ţara condusă acum multă vreme de Decebal, maşina care-i poartă numele (ţării, nu fostului preşedinte al României de pe vremea romanilor) a dovedit o continuitate de invidiat pe aceste şosele bombardate pe care astăzi le numim România. Şi chiar dacă acum răspunde la numele Logan şi Sandero, noi tot Dacia o să-i spunem. Deocamdată.

CIOCOLATA ROM TRICOLOR
Când mergem cu redacţia la supermarket, Andrei strecoară întotdeauna câte două ciocolate cu rom în coş, printre atâtea chestii ale căror nume le putem pronunţa corect cu foarte mare greutate. Nu, lui Andrei nu-i place neapărat romul, ci e doar obsedat de faptul că a fost şi el odată şoim al patriei şi poate chiar pionier. Ciocolata Rom Tricolor este o altă dovadă că mărcile româneşti tari au străbătut decenii fără să se altereze. Poate tocmai din cauza alcoolului.

GEROVITAL
A fost o vreme când John F. Kennedy şi Marlene Dietrich nu-şi începeau zilele fără să bea o gură de Gerovital. Mă rog, ce-aţi citit mai devreme e o simplă şi, poate, inutilă metaforă, din moment ce Gerovitalul nu se bea, ci se unge. Minunea controversată inventată de Ana Aslan a rezistat eroic tuturor vremurilor şi regimurilor politice, fiind, credem noi, şi motivul pentru care cetăţeanul Ion Iliescu încă mai este un brand românesc cu termen de valabilitate neexpirat.

www.maxim.ro