Ocupă un sfert din suprafaţa celei mai mari rezervaţii „umede” din Europa. Găsesc aici casă bună vieţuitoare suficient de puţin numeroase încât să fie protejate pe plan mondial. În felul lor, formează cea mai mare familie din România. Doi dintre fraţi sunt însă îndeajuns de mari pentru a-i arunca în anonimat pe ceilalţi. Razelm-Sinoe e crestătură din coada peştelui numit pe hartă România.

Mustăţi la buza mării

La început a fost Halmyris
… acea îmbucătură zdravănă pe care Pontul Euxin a furat-o Europei scăpate de gheţuri. Dunărea şi-a văzut totuşi de treabă, aşa încât golful puţin adânc al mării a fost iute închis cu o limbă subţire de nisip. Curând, bucata ruptă din mare a devenit o ditamai laguna.
Bătălia dintre mare şi fluviu pentru acest colţişor de lume trebuie să fi fost aspră şi cu victorii de-o parte şi de alta. Nu puţine sunt argumentele în favoarea teoriei conform căreia Dunărea trimitea pe aici către mare un braţ desprins în amonte de Tulcea. Altfel, de ce s-ar fi chemat Istria o cetate ridicată la zeci de verste de Istrul pe care îl ştim noi astăzi?
Contează însă mai puţin dacă aici a fost sau nu una din cele cinci-şapte guri pe care geografii antici i le-au pus în cârcă marelui fluviu. Important e că adâncimea şi salinitatea reduse au făcut din fostul golf un loc căutat de peştii mării din preajmă, amatori de zbenguieli iubăreţe. Au vizitat de aceea an de an laguna, lăsându-i în grijă progenitura. Şi ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă nu li s-ar fi pus în cale omul.

Mai exact, omul multilateral dezvoltat, stăpânind cu mânie proletară natura, pe care a exploatat-o socialist-ştiinţific. În Dobrogea, epoca de aur nu se putea clădi cu apă sărată. Aşa că acum vreo patru decenii omul s-a hotărât să termine ce nu izbutise natura în câteva zeci de mii de ani. Limba de nisip a fost întărită, lăţită pe alocuri şi întinsă până hăt, spre sud, rupând, cu o singură excepţie, legăturile lagunei cu marea. Mai mult, dinspre fluviu au fost trasate canale, gata să îndoaie cu apă dulce saramura şi aşa diluată a fostului golf. În 1974 izolarea Razelmului de mare era deja completă: de la Sfântu Gheorghe până la Gura Portiţei (închisă şi ferecată zdravăn cu buldozerul) se întindea mândru cordonul litoral.

Scopul final – transformarea complexului lacustru într-un imens lighean cu apă dulce, din care să se adape jumătatea nordică a Dobrogei, cu porumbul ei cu tot – părea că va fi atins repede. Numai că socoteala din mapă nu s-a potrivit cu cea de pe mal. Nivelul apei a început să crească, ronţăind încet, dar sigur, din maluri. Odată cu apa dulce, fluviul şi-a trimis în lac aluviunile, săltându-i dedesubturile cu peste un metru. Vegetaţia acvatică băştinaşă a început să nu-şi mai găsească locul. Laolaltă cu modificarea brutală a proprietăţilor fizico-chimice ale apei, împuţinarea ei a semnat celei mai valoroase specii de peşti din lac condamnarea la dispariţie. Aşa s-a ajuns ca producţia de şalău să scadă dramatic. Mai mult, cârdurile de chefal şi-au găsit barată calea bătută de secole, comunicarea dintre mai micul Sinoe şi mare fiind insuficientă pentru partidele primăvăratice de amor. Apoi au amuţit şi tractoarele. S-au dus rând pe rând cablurile, stâlpii, pompele. A rămas în urmă doar vaietul Razelmului răvăşit de furtuni.

Ţara celor şapte lacuri
Razelm-Sinoe e cel mai mare complex lacustru din România. Îi aparţin mai multe lacuri, care comunică într-o măsură variabilă. Cel mai mare, Razelmul, are cam 400 km2 (cifrele diferă destul de mult de la o sursă la alta, dată fiind extinderea lacului după îndiguire). Spre nord, Canalul Lipovenilor, Mustaca, Dranovul şi Dunavăţul îl leagă fără putinţă de împotrivire de Dunăre. Comunică în dreptul Capului Doloşman cu Goloviţa (aproape 120 km2), la rândul lui legat de Zmeica (puţin peste 50 km2). Singurul care mai schimbă, printr-o periboină, apă cu marea, este Sinoe (în jur de 170 km2). Grindul Lupilor îl separă aproape în totalitate de confraţi, astfel încât fosta mare lagună este formată astăzi dintr-un lac sudic salmastru şi o „confederaţie” nordică de lacuri cu apă dulce. Celor patru mari li se adaugă o serie de liliputani: Agighiol, Ceamurlia şi Istria. În total, peste 1000 de kilometri pătraţi de ape, stufăriş şi grinduri joase.

Ca să îl stoarcă până la ultima picătură, omul l-a decorat spre mal cu o salbă de amenajări piscicole renumite – Jurilovca, Sarinasuf, Iazurile. O seamă de insuliţe perfect izolate, apropierea mării, întinderea luciului de apă, presupunând implicit o cantitate suficientă de hrană, au făcut din Razelm şi un paradis ornitologic. Câteva mari colonii de păsări (cu populaţii importante de pelicani creţi şi lopătari) formând şase din cele şaisprezece arii total protejate de pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, douăzeci de localităţi şi câteva zeci de mii de suflete respiră odată cu apa de aici. S-ar fi putut numi lejer Marile Lacuri Române, dacă, fiind prea puţin adânci din păcate, n-ar strănuta la cea mai mică adiere de vânt. Întinderea lipsită de adăposturi naturale în calea vântului şi o adâncime medie care variază între unu şi cel mult doi metri fac din Razelm-Sinoe o baltă uşor de înfuriat. Dar şi generoasă peste măsură cu cei care îi respectă tabieturile.

Principiul lacurilor comunicante
Pe dărnicia Razelmului ne şi bazaserăm când am ales să îngropăm aici vara. Ţinta noastră este un mic petic de uscat, înfipt în coasta unui canal care uneşte două dintre marile lacuri ale complexului. Separate prin limbi de nisip inundate primăvara, apele din poveste ajung să comunice după seceta estivală prin câteva spărturi în peretele de stuf. Canalul nostru atinge patru metri adâncime la numai un metru de mal. Prăbuşită apoi abrupt până la opt metri, panta se domoleşte spre malul aflat la o sută de metri în faţă, către care urcă mai lin.

Până aici nimic din cale afară. Numai că lacurile între care ne fixăm tabără îşi mută periodic conţinutul dintr-unul într-altul. Briza venită dinspre mare împinge sistematic apa din cel sudic spre vecinul din nord. Când vântul uită să se mai oprească, fluidul se înghesuie prin canal cu o grabă demnă de un braţ dunărean. În câteva ore, lacul de sus se satură de licoarea frătânelui încreţit de vânturi şi lichidul o ia încetişor la vale. Îşi trage cumva furtuna sufletul? Atunci nici apa nu mai are vreo oprelişte să îşi urmeze drumul firesc şi lacul nordic se scurge, nestingherit, prin cel de jos, către marea cea mare.

Capriciile vântului nasc în albia canalului o debandadă curată, cu vârtejuri care ar umple de invidie un râu trecut de prima tinereţe. Nivelul apei nu variază cu mai mult de două degete de la o adiere la alta, dar din cauza suprafeţei întinse masa de apă deplasată este imensă şi prea grăbită să dea năvală prin cele două-trei guri de comunicare. Anafoare iuţi scaldă malurile şi pescuitul pare, dacă nu imposibil, măcar extrem de solicitant. Amatori să schimbe lacul sunt de fiecare dată destui, fie ei crapi, somni sau şalăi.
somn
Dar apa nu se poate vântura la veşnicie. Înainte ca lacurile să facă schimbul de tură, canalul redevine o baltă oarecare. Ce-i drept, ceva mai adâncă. Pentru o jumătate de oră dimineaţa şi seara, din adâncurile lacurilor încremenite ies la plimbare crapii.

Porumb la mustaţă
Ne obişnuiserăm să le vedem boticul catifelat chiar şi în clipele de curgere maximă, plasând monturile sub malul abrupt pe care campam. De data asta doar câţiva morunaşi ne tulbură liniştea, semn clar că toamna cu îmbuibaţii ei de-o vadră nu a ajuns încă pe aici. Mai mult, la tras prin cârlige se înghesuie în valuri babuşti pentru care englezii ar fi în stare de crimă. Voi constata de abia acasă că posesoarele celor şase-şapte sute de grame pe-o coadă nu sunt babuşti oarecare (cu care, fie vorba între noi, se confundă aproape la perfecţie). Un subsol de pagină, sărit de obicei cu vederea, mă anunţă că Razelmul e refugiul unui neam rar de ciprinide – taranca (Rutilus rutilus hekeli), sensibil mai corpolentă ca buna ei verişoară (R. r. carpatorossicus). Oricum, fie că vreun pescar mai harnic îşi mutase hambarul sub malul nostru, fie că ultima zi caniculară a anului le dăduse peştilor o palmă, mustăcioşii se ţineau deoparte.
montura
Nu-i greu să-ţi umfli bicepşii şi să plantezi helicopterele sub malul vecin. Atâta doar că cei o sută de metri de fir depănaţi pentru asta trec de-a latul printr-un perete de apă zorită să-şi schimbe mereu domiciliul. În scurtele perioade de linişte, în timp ce ne facem curaj să descurcăm a mia oară firele zbuciumate de fierberea apei, îşi fac apariţia, tacticos, domnii.

Sunt destul de mici, la limita celor patru kilograme ţintuite de tradiţie în dreptul cuvântului „crap”. Cum probabil taţii şi bunicii îşi văd încă de păscut pe sub plauri, ne mulţumim cu energia ieşită din comun a tinerilor încălziţi de soare pe panta blândă a malului opus. Artileria grea – aproape trei sute de grame de plumb pe cotor de lansetă – ne rupe mâinile, dar efortul merită. Crapii sprintează temeinic şi drilul cu torpile aduse prin curent o sută de metri nu e chiar de colea.
crap
De data asta, din abundenţa de odinioară găsim doar firimituri. Nici măcar cei câţiva somotei dedulciţi la cărnuri diverse nu reuşesc să îmi alunge dorul de plăcuta oboseală de după o partidă arhiplină. Sonarul piuie disperat – balabuste fără număr trec la trei-patru metri adâncime prin apa ca ceaiul, fără a da semne de prietenie pentru momelile plasate cu un etaj mai jos. Doar acolo unde stratul respectiv de apă atinge substratul, la o sută de metri depărtare, crapii se mai opresc din când în când pentru o gustare.

În loc de rămas bun, aleg o plimbare cu barca. Spre capete, canalul se lăţeşte brusc şi apa îşi uită graba, ieşind în evantai spre lacul aflat la rând la primire. Din şuvoiul mare se desprind pârâiaşe ce alintă agale dâmburi puţin înalte de nisip. Între dunele subacvatice, rotindu-şi capul dincotro bate curentul, aşteaptă, plictisiţi, şalăii.

Sursa:www.aventurilapescuit.ro
de Teodor Buliga