Zana

Zânele sunt semidivinităţi feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii morale: bune şi rele. Zânele bune sunt preponderente numeric şi categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi având totdeauna soluţiile esenţiale pentru dificultăţile ori impasurile inevitabile de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos).

Natură

Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Zonal, numărul lor e variabil: fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate. Cazurile de hierogamie sunt rare, dar posibile: unele zâne îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar şi lasă o chemare, iar însoţirea devine cu putinţă după ce el săvârşeşte mai multe încercări supraomeneşti (sau iniţiatice); cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veşmintele unei zâne aflate la scăldat. Totuşi zânele bune au limite în bunăvoinţă şi uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un tabu declarat (de exemplu, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de zâne), pedeapsa curentă fiind orbirea.

Zânele rele sunte uneori bătrâne, urâte, uscăţive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice faţă de oamenii îndrăzneţi. Acestea sunt adesea confundate cu Ielele, însă prin contaminare, căci sunt divinităţi structural şi atributiv diferite.

Etimologie

Categoria zânelor bune este luată în seamă de Dimitrie Cantemir: Zâna, cuvânt pe care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuşi rareori ei [românii/moldovenii] o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc pluralul Zânele şi spun că sunt nişte fete frumoase care-şi revarsă farmecul lor asupra altora. Remarca lui D. Cantemir a fost reluată argumentat de Mircea Eliade: zâna provine cultual şi etimologic din Diana romană (venerată amplu cel puţin după cucerirea Daciei). B. P. Haşdeu, însă, le considera de origine germanică.

Duridanov a comparat Zané, Zano, m., Zana, f. cu antroponimele trace Zanus, Zania, Αυλου−ζανης, Αυλου−ζανις, illire Zanatis, albaneze Zana şi cu numele de fluviu Zana, considerând că acestea provin din rădăcina indo-europeană *ĝen – ‘a naște’. Tot Duridanov a comparat românescul zână cu antroponimul albanez Zina, f., şi numele de fluviu Zina și cu formele trace de antroponime: Ζινα, Ζεινης, Zines etc, considerându-le posibile coradicale cu Zane, Zano.[4][5] Alte argumente privind raportul între aceste forme și românescul zână, Sân-ziene au fost aduse de Sorin Paliga.[6] La albanezi, zánë reprezintă o zână a pădurii, ceea ce semantic o a propie de latinescu Diana. De notat este că, deşi Mircea Eliade consideră că zănatic provine din latinescul dianatici (posedaţi de Diana) -în ciuda asemănării izbitoare cu ilirul zanatis pe care Eliade se poate să nu-l fi cunoscut-, acesta totodată consideră că, fără îndoială, sub numele roman al Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă.

Zâne în mitologia generală

În alte mitologii populare, zânele diferă în funcţie de specificul etnografic local însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc. fée, germ Fee, engl. fairy) aparţine îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este la francezi Mélusine, o zână mutantă. Mitologia chineză are mai multe tipuri de zâne, unele fără o personalitate distinctă altfel decât prin frumuseţe: Mi Fei, altele însă distinct individualizate: Makù, o magiciană longevivă, Lei Zu, zâna mătăsurilor. Victor Kernbach considera că prezenţa zânelor indică un rafinament mitologic.

Note

1. ^ Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bcureşti, 1983
2. ^ Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, III, 1
3. ^ Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis -Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
4. ^ Ivan Duridanov, Der thrakische Einfluss auf die bulgarische Anthroponymie, Linguistique Balcanique, 1960
5. ^ Ivan Duridanov, Thrakisch-dakische Studien, I. Linguistique Balkanique 13, 2, 1969
6. ^ Sorin Paliga, Zeităţi feminine ale basmelor româneşti: zînă, Sînziene. Originea cuvîntului şi a cultului profan periodicul Limba română 38, 2: 141–149, 1989; vezi şi bibliografia prezentată de acesta
7. ^ Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ghenghis-Han, Bucureşsti, 1980, pag. 79-80
8. ^ Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983