Băile lui Kuhne – o metodă de vindecare fără medicamente și fără intervenții chirurgicale! Jurnalul unui pacient vindecat

Louis Kuhne (1835-1901) este un naturopat german cunoscut pentru metodele hidroterapeutice (cu apă rece) pe care le-a promovat, menite să îmbunătăţească funcţia de detoxifiere a organismului prin stimularea părții inferioare a abdomenului. Fiind o ființă bolnăvicioasă, el a căutat să-și îmbunătățească starea de sănătate pe căi naturale. A experimentat diverse metode de tratament pe care apoi le-a perfecţionat.

Iată un fragment din cartea sa Noua artă de vindecare, fără doctorii şi fără operaţii (The New Science of Healing: The Doctrine of the Unity of Diseases):

„O necontenită observare a organismelor umane și animale m-a făcut să văd inevitabila modificare, ca urmare a bolilor, a formei exterioare a fiecărui organ; modul cum apare şi dispare această modificare, odată cu apariția și dispariția bolii, m-a făcut să descopăr ce este boala şi cum se naşte ea. Cauza bolii este prezența substanțelor toxice în trup. Sunt două căi prin care acestea pot fi introduse în trup – prin nas, în plămâni şi prin gură, în stomac.

De îndată ce începem să ignorăm simțurile mirosului şi al gustului, acestea îşi pierd din acuitate şi permit să pătrundă în trup, puţin câte puţin, substanțe vătămătoare. Oamenii se pot obişnui să stea în cel mai dens fum de tutun şi să îl respire ca şi cum ar fi un aer sănătos. Chiar și simțul gustului s-a pervertit şi se ştie că ne putem obişnui cu o hrană care reprezintă un pericol pentru organism.

Organismul caută să scape de substanțele toxice în mod natural. O parte din substanțele nocive trec din plămâni direct în aerul înconjurător, prin expiraţie. Intestinul gros are rolul de a le elimina pe cele care au ajuns în tubul digestiv. Iar acelea care au ajuns în sânge sunt eliminate prin transpirație, prin urină sau prin aerul expirat, adică prin piele, prin rinichi şi prin plămâni.

În felul acesta, trupul caută să îndrepte greşelile pe care le facem. Dar este necesar să nu abuzăm. Dacă efortul depus pentru a elimina în totalitate substanțele nocive este prea mare, el n-o să poată face aceasta prea multă vreme și o parte din toxine vor rămâne în organism. Departe de a participa la buna funcționare a organismului, aceste toxine o împiedică, perturbând circulaţia sangvină şi, prin urmare, procesele de hrănire a celulelor. Aceste substanțe toxice se depun puţin câte puţin în anume zone, mai ales în apropierea organelor de excreție, către care au tendința să se îndrepte. Odată ce depunerea lor a început, toxinele se vor acumula rapid dacă nu se modifică imediat modul de viaţă.

Atunci încep sa fie vizibile primele alterări ale organelor, care nu pot fi observate decât de un ochi format. Trupul este deja bolnav, dar în acest stadiu boala nu provoacă durere, este ascunsă. Ea se dezvoltă atât de încet, încât bolnavul nici nu bagă de seamă; abia după o perioadă lungă de timp încep să apară manifestări neplăcute. Scade pofta de mâncare, organismul nu mai poate îndeplini aceeaşi muncă, mintea obosește repede sau se ivesc alte simptome de acest gen. Această stare e încă suportabilă, câtă vreme organele care elimină toxinele lucrează regulat, câtă vreme intestinele, rinichii şi plămânii funcționează bine şi pielea produce o transpirație caldă. Însă de îndată ce funcționarea organelor devine deficitară, bolnavul resimte neplăceri mai mari și începe să se plângă de starea sa.

Dacă uneori organele continuă să funcționeze, mărindu-și volumul, totuși funcționarea lor e deficitară, căci toxinele răpesc locul substanțelor hrănitoare. Dacă circulația sângelui e întreruptă datorită depunerilor de substanțe toxice, hrănirea e insuficientă, iar organele se micșorează.

Toxine pot rămâne o perioadă îndelungată în organism, fără semne care să indice prezența lor, dar în anumite condiții au loc schimbări rapide. Aceste substanțe toxice se pot dizolva, se pot descompune și recompune în alte substanțe în condiții favorabile, pot suferi procese de fermentație. Aceste procese de fermentație repetate sunt deosebit de nocive pentru organism.

Procesele de fermentație sunt inițiate și accelerate de acțiunea bacteriilor prezente în organism. Orice proces de fermentaţie generează căldură. Cu cât fermentaţia e mai puternică, cu atât şi creșterea temperaturii este mai mare. Transpirația reprezintă o cale de ieșire pentru substanțele aflate în fermentație și în felul acesta este diminuată febra. Dar transpirația nu poate îndepărta în întregime cauza bolii. În procesele de fermentație sunt implicate doar o parte din substanțele străine din trup. Restul substanțelor toxice acumulate în depozite care se tot măresc reprezintă noi focare de boală. Pentru ca boala să nu apară este necesar să fie îndepărtate toxinele care sunt încă în trup.”

Metodele de vindecare propuse de Kuhne sunt inedite şi foarte simple, fiind la îndemâna oricui. Ele cuprind baia de şezut, baia de trunchi, baia de aburi şi băi de soare, împreună cu un anumit regim alimentar. Acest regim, unul din elementele principale ale tratamentului, interzice carnea, sarea, condimentele, zahărul, alcoolul, tutunul, și indică să fie consumate în special crudităţi, mâncăruri pregătite fără foc, fructe, salate de legume rase, pâine fără sare. Eficacitatea regimului se datorează faptului că alimentele interzise sunt tocmai cele care aduc toxine în organism şi îl încarcă, conducând la apariţia stării de boală.

Eficiența extraordinară a metodei elaborate de Kuhne este dovedită de cazul unui pacient care, în anii ʼ50, a aplicat cu perseverență și tenacitate acest tratament reușind să se vindece, salvându-și în acest mod picioarele de la amputație. Redăm mai jos mărturia lui:

„Eram la Spitalul Bernat Andrei, la clinica profesorului Tantinel Iliescu, cu ambele picioare învineţite până deasupra genunchilor şi, în ciuda tuturor insistenţelor chirurgilor, stabilisem cu profesorul o strategie care nu implica amputarea picioarelor, deoarece nu îmi periclitau încă viaţa. Făceam gimnastică Bürger cu picioarele: un minut le ridicam aproape la verticală pe perete, un minut le țineam întinse pe pat la orizontală, un minut lăsate în jos la marginea patului dar nesprijinite, un minut pe pat la orizontală, și repetam acest ciclu timp de o oră, ca să nu suprasolicităm inima, după spusele profesorului.

Medicamente luam cu pumnul, româneşti şi străine, iar cel mai important aspect, mă rugam la Dumnezeu ca, după ce mi-a luat voleiul, cu toate speranţele legate de el, să-mi lase măcar picioarele ca să pot trăi oarecum normal. Credinţa mea în Dumnezeu mi-a fost răsplătită nu direct, ci pe calea pe care a hotărât-o El: m-am intoxicat cu medicamente, iar profesorul a stabilit să plec acasă pentru câteva luni, perioadă în care, pentru a mă dezintoxica, să nu mai iau vreun medicament.

Cu dragostea-i părintească caracteristică, profesorul m-a sfătuit să urmăresc cu atenţie starea picioarelor şi cea generală, iar la prima alarmă, care de fapt ar fi putut însemna un pericol pentru viaţa mea, să vin urgent la el la Bucureşti, unde eventual să-mi fie amputat unul sau chiar ambele picioare, în funcţie de situaţia care s-ar constata.

La Ploieşti eram împreună cu părinţii mei, părăsit de toată lumea, foarte rar mai treceau cunoscuți pe la mine – mă mai vizitau Ştefănel Lucinescu şi Fănel Negulescu.

Înainte să plec la Bucureşti, mama îmi făcuse rost de o carte a lui Louis Kuhne de la Steluţa Ştefănescu, o fostă vecină de-a noastră, care o recomandase cu mare căldură fiindcă o vindecase de o boală incurabilă după medicina alopată. Cartea, tradusă din germană prin 1905, avea un stil imposibil, aşa că pe parcursul primei lecturi, în starea de nervi provocată de boală, efectiv o aruncasem. Dar am reînceput să citesc din nou din ea, fiindcă mama a început să plângă şi am citit-o de dragul ei.

Autorul susţinea că prin tratamentul specific asociat unui regim alimentar se dezintoxică organismul care, eliberat de toxinele acumulate prin hrana nepotrivită, poate acţiona liber, şi se vindecă orice boală de care suferă pacientul. Dacă tot nu mai luam medicamente, element principal al curei lui Kuhne, am hotărât împreună cu mama să încep tratamentul. Respectam cu strictețe toate indicațiile; dacă tot făceam ceva, măcar să fie şanse maxime.

Tratamentul l-am început în data de 2 februarie 1959. În acea zi unchiul meu, preotul Petre Nicolescu-Veselu, făcea o slujbă la biserica Maica Precista din Ploieşti, cu ocazia intrării în biserică a Maicii Domnului, aşa că mama a dat şi ea un acatist şi a făcut un artos, în vederea reuşitei tratamentului meu. Iarna, făceam băi de trunchi combinate cu frecții, câte cinci pe zi, ceea ce reprezenta foarte mult ca timp, deoarece între ele mai făceam şi pauze.

Dimineaţa şi după-amiaza, în sezonul cald, făceam reprize de stat la soare cam o jumătate de oră, nu direct, ci sub frunze foarte mari de brusture proaspete, luate de mama de la o vecină. De trei ori pe săptămână stăteam într-o cutie în care făceam abur, punând peste un reşou un vas cu apă. Capul îl aveam scos afară din cutie printr-o gaură, ca să rezist mai mult în aburul puternic, iar după baia de abur făceam o baie de trunchi de cinci minute.

Băile le făceam într-o cadă specială comandată la un tinichigiu. Băile cu fricțiuni constau în ștergerea fermă cu o cârpă aspră de cânepă, înmuiată în apă rece de 10-15 grade, a organului sexual, de la bază spre vârf (este ținut cu mâna stângă iar cu dreapta se face mișcarea de ștergere), timp de peste 20 de minute. În acest timp se stă în apa rece pe un scăunel. Baia de trunchi se face stând direct în apă cu temperatura de 20-29 de grade, fără scaun, și cu cârpa de cânepă udă se realizează o mișcare de frecare pe trei direcţii: de la coapsa dreaptă către încheietura picioarelor, de la buric către încheietura picioarelor şi de la coapsa stângă către încheietura picioarelor, timp de 10-12 minute. La ambele băi, după fiecare mişcare cârpa se înmoaie în apă.

Regimul alimentar este unul din elementele principale ale acestui tratament şi interzice carnea, sarea, condimentele, zahărul, alcoolul, tutunul, indicând în special crudităţile, mâncărurile preparate fără foc, fructele crude, salate de legume rase, chiar pâinea fără sare. După vreo trei săptămâni de tratament, m-am dus la baia comunală unde aveam condiţii pentru un abur excelent, alternat cu băi într-un bazin rece sau băi scurte în bazinul cu apă fierbinte, alternate cu cele în bazinul rece, unde se putea chiar înota 15-20 de metri.

La baie m-am întâlnit cu Mirel Vermond, a cărui mamă făcuse această cură cu ani în urmă şi a avut amabilitatea să discute cu dna. Bălăcescu, cea care o iniţiase, iar cele două au purtat un dialog permanent cu mine, prin intermediul lui Mirel, pentru a-mi explica diverse amănunte care, chiar dacă pot să pară că nu au mare importanţă, erau esenţiale pentru un novice în ale curei. Am fost ajutat în special în privinţa meniurilor alimentare, deoarece la un moment dat mâncarea devenise monotonă, iar eu continuam regimul numai pentru că aveam o mare voinţă, dar nu simțeam nicio plăcere să mănânc astfel.

Am mâncat foarte mult grâu zdrobit şi apoi fiert, în care se pune nucă şi foarte puţină miere, ceea ce face să fie mult mai plăcut la gust decât grâul fiert simplu. După o lună de tratament, timp în care nu am abandonat gimnastica Bürger, în afara unei stări generale evident mai bune, am observat ca prim semn al unei circulaţii îmbunătăţite faptul că pe degetul mare al piciorului stâng, cel afectat mai mult de boală, au început să-mi crească fire de păr, ceea ce arăta că eram pe calea cea bună.

Am mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat şi am intensificat tratamentul printr-un ritm intens de două şedinţe de abur pe săptămână, șase băi pe zi, două expuneri la soare sub brusture, gimnastică, program strict de mers prin casă și regim alimentar respectat cu strictețe.

Ca urmare a tratamentului atât de intens am început să dorm extraordinar de bine, iar durerile nocturne de picioare aproape că dispăruseră. După două luni, picioarele își redobândiseră culoarea normală, iar programul de mers am început să îl fac mai întâi prin curte, apoi pe stradă, pe un traseu fix şi cronometrat.

Cu timpul, fără să modific durata programului de mers, am început să parcurg distanţe din ce în ce mai lungi. După trei luni am început să ies în oraş cam de trei ori pe săptămână, în zilele în care nu făceam băi de abur şi puteam să stau fără probleme o oră, dar nu prelungeam plimbarea din cauza faptului că pierdeam din timpul pentru tratament şi, ca să compensez, am început să fac băi nocturne.

Cu respectul pe care i-l datoram, am trecut pe la profesorul Tantinel Iliescu, căruia i-am explicat totul şi care m-a pupat de bucurie, ca un părinte, aproape nevenindu-i să creadă. A organizat o sesiune de comunicări specială cu mine, pentru ca o mulţime de alţi medici, dintre care o parte mă consultaseră și consideraseră că sunt pierdut, să afle de cazul meu. Cu această ocazie a adus o dojană vehementă chirurgilor, care s-ar fi grăbit să-mi taie picioarele, dar mai important a fost faptul că eu am rămas cu picioarele întregi, este drept că încă bolnave, dar cu o stare foarte mult ameliorată.”

Continuăm prezentarea relatării pacientului care, aplicând metodele elaborate de Louis Kuhne, a reușit, în anii ʼ50, să se vindece de o boală care îi afectase atât de grav picioarele încât majoritatea medicilor recomandau amputarea lor:

“Am urmat acest tratament timp de 12 ani, adaptându-l însă condiţiilor noi de viaţă (serviciul, relaţiile cu femeile, concediile la mare unde nu puteam să fac băile), dar am respectat cu fermitate regimul alimentar. Nici acum, după aproape 50 de ani, când scriu aceste rânduri, nu mai mănânc carne. Băi am făcut numai în perioadele de criză, când eram bolnav de gripă sau mă dureau picioarele.

Băile, aburul, gimnastica este necesar să fie adaptate ca frecvență, durată și intensitate în funcţie de boală sau de gradul ei de avansare, de la foarte intense până la zero, dar regimul alimentar este necesar să fie respectat cu rigurozitate. Angrenarea sexuală, fără excese, are o mare importanţă în viaţa unui bolnav, fiindcă revigorează tot organismul punând în mişcare o serie de organe care altfel sunt într-o stare de lâncezeală. Fuziunea amoroasă face bine unui om bolnav în afara cazurilor în care medicul interzice aceasta; orice cură nu trebuie să excludă un medic care cunoaşte bine bolnavul şi îl urmăreşte ca evoluţie. Se exclud acei medici care de la început “ştiu” absolut totul şi după ce te-ai tratat ani de zile fără vreun efect, continuă să recomande procedee care nu au dat niciun rezultat.

Dintre numeroşii şi valoroşii mei colegi de liceu, deveniţi medici, niciunul nu a fost împotriva curei, dar în anumite momente delicate mi-au sugerat, cunoscând şi alergia mea la medicamente, o doză extrem de mică dintr-un medicament, care m-a ajutat să trec peste situaţiile de criză care s-au ivit. Subliniez că nu recomand să evitați consultul medical, doar că dacă medicul se opune fără justificare și fără o analiză amănunțită unor procedee a căror eficacitate a fost verificată, ar trebui schimbat.

Ca să poţi să alegi un tratament alternativ este necesar să te ajute Dumnezeu să ai alături de tine un medic autentic, dispus să accepte că există şi alte căi de vindecare decât cele oferite de medicina alopată, dar care să te urmărească cu grijă, fiindcă anumite boli dau complicaţii extrem de grave, rapide şi ireversibile. Cura nu este o metodă de vindecare pentru urgenţe medicale deoarece se bazează pe dezintoxicare şi stimulare nervoasă cu rezultate care apar lent în timp, dar care sunt foarte sigure. Fac aceste afirmaţii pe baza experienţei personale şi a unui număr mare de alți bolnavi, care au apelat la mine pentru sfaturi. În scurt timp povestea vindecării mele miraculoase m-a făcut celebru, iar solicitările, unele din ele disperate, de a ajuta diverşi bolnavi incurabili au devenit extrem de numeroase.

Pentru ajutorul acordat oamenilor mi-am stabilit anumite principii pe care le-am respectat cu aceeaşi stricteţe cu care ţin regimul alimentar: să nu accept niciun fel de avantaje materiale de la solicitanţi, să-i îndemn pe aceştia să consulte un medic înainte de începerea curei, să urmeze cu strictețe tot ce presupune cura, fără vreun rabat, așa cum mulți sunt tentați, să nu cumva să bea sau să fumeze. Pe aceştia din urmă, mai ales pe fumători, îi invitam afară, chiar dacă o făceam cu delicateţe, fiindcă unii veneau cu negocieri, că o să fumeze mai puţin, că dacă o să vadă un rezultat se lasă de fumat şi tot felul de alte idei inacceptabile pentru mine, mai ales pentru perioada de început a tratamentului.

Primul bolnav care a făcut cura a fost un vecin, dl. Gheorghe Frânculescu, având vârsta de peste 50 de ani, care avea probleme mari cu memoria – când mergea în oraş, uneori nu mai ştia cum îl cheamă şi unde locuieşte, aşa că pleca cu datele scrise pe un carton, pe care uneori uita să-l arate. Vecinul meu a făcut tratamentul ca la carte şi după un an şi-a reluat postul de revizor contabil, o funcţie de mare răspundere.

Cu rezultate bune a făcut tratamentul și un student la medicină, care a avut o cădere nervoasă atât de severă, încât ne-am înţeles destul de greu, însă în nebunia lui se vedea clar hotărârea de a se vindeca. Ajutat de părinți, studentul a făcut tratamentul şi a reluat facultatea, dar nu a mai trecut pe la mine, cu toate că l-am rugat să facă aceasta după terminarea facultăţii, mai ales că locuia prin apropiere.

Rezultate excelente am avut cu sora prietenei şi vecinei mele, Cati Alexandrescu, care avea o deformare atât de avansată a coloanei vertebrale, încât abia a venit la mine, de ruşine că mergea cocoşată. Fiind un copil, am luat-o tare, spunându-i că nu cred că este în stare să facă un tratament aşa de greu, dar îmi pierd timpul cu ea fiindcă sunt prieten cu sora ei. După şase luni, când a venit la mine, tot cu mama ei, mergea mult mai bine. Mi-a adus atât prima radiografie cât şi cea de-a doua făcută special, cu câteva zile în urmă, între cele două fiind o diferenţă uriaşă. După încă un an a mai trecut pe la mine cu o a treia radiografie şi diferenţele erau evidente. Dar deja nu mai era nevoie de radiografii, fiindcă fata mergea normal. Mi-a mărturisit că a fost ambiţionată de spusele mele, a făcut tratamentul cu strictețe şi că îmi rămâne datoare toată viaţa. După câteva luni, cu toate că nu terminase facultatea, a fugit în Germania şi când mă întâlneam cu mama ei îmi spunea că nu există scrisoare în care să nu amintească de dl. Gociman.

Am avut şi destule eşecuri, dar nu cu oamenii care au urmat tratamentul, ci cu aceia care nu au avut puterea să-l ţină sau cu cei care după câteva luni s-au simţit mai bine şi l-au abandonat, iar boala neînvinsă total a revenit necruţătoare.

Culmea a constat în faptul că printre pacienţii mei, am avut doi medici bolnavi chiar de arterită, care urmând sfaturile mele şi-au ameliorat starea simţitor, dar şi aceştia au respectat destul de exact tratamentul şi regimul alimentar.

Un caz interesant l-am avut cu o doamnă locuind în preajma Bucureştiului, care m-a contactat telefonic pentru soţul ei grav bolnav de cancer. I-am procurat o carte şi soţul ei a început tratamentul. Dânsa s-a gândit că dacă tot găteşte mâncarea de regim, să mănânce și ea la fel. Ca urmare a acestor procedee soţul a murit în pace fără mari dureri, iar doamna a continuat tratamentul şi ani de zile primeam de la dânsa telefon prin care îmi spunea ce bine se simte şi de câte belele a fost lecuită, rămânând o adeptă ferventă şi convinsă a metodelor lui Kuhne.

După succesul tratamentului meu, unchiul meu preot a făcut în fiecare dată de 2 februarie câte o slujbă la care luam parte cu regularitate şi care devenise celebră fiindcă venea foarte multă lume să ia o bucată din artosul sfinţit cu această ocazie.”