Fabrica de proşti
21 Iul 2009 Doru Buscu

Pe vremuri, când tovarăşul Aurelian Bondrea se ocupa cu acordarea titlurilor academice după ritul comunismului ortodox, studenţia era o treabă serioasă.

A fi student în anii ‘70 – ‘80 era nu numai şansa fulgerătoare şi nesperată de a scăpa, pentru cinci ani, de coşmarul socialismului curent, dar însemna, prin efortul pe care ţi-l cerea şcoala, un statut asumat cu oarecare orgoliu intelectual. Stupidă în programă şi metodologie, îngrămădind cantităţi uriaşe de cunoştinţe neimportante, teoretizând în exces şi împingând uneori la catedră securişti sau pur şi simplu imbecili, şcoala superioară din timpul comunismului avea, totuşi, o consistenţă superioară celei de azi. Chiar dacă rigoarea ţinea mai mult de regulamente, chiar dacă universitatea cerea în primul rând forţaj şi abia apoi subtilitate, presiunea pe care o punea zilnic asupra studentului sfârşea prin a da rezultate.
Publicitate

A intra la facultate în epoca Ceauşescu era de zece ori mai greu decât azi.

Era un eveniment care îţi marca definitiv destinul şi pentru care, în consecinţă, te pregăteai ca pentru măritiş. Admiterea în învăţământul superior te smulgea din destinul minor pus la cale de tezele partidului. Urma să nu mai fii muncitor în fabrică sau lucrător la câmp, ci inginer, profesor, medic sau arhitect. Erai salvat, pentru o fracţiune de eternitate, pentru cei cinci ani extraşi din circuitul comun şi lăsat să trăieşti în iluzia că se poate. Aveai răgaz să respiri, să citeşti, să înveţi, să cunoşti oameni şi bucăţi din cultura la care visai. Aşa se face că miza admiterii, dificultatea ei şi satisfacţia pe care ţi-o dădea saltul dincolo împachetau evenimentul şi consecinţele lui într-o aură aproape sacră.
Azi, studenţia în forma ei privată e sinonimă cu laptopul, iar admiterea înseamnă mot à mot „taxă“. O taxă mai mare, pentru opţiunea „fără griji“ şi una ceva mai mică, pentru versiunea de bază, mai epuizantă, care cere chiar o vizită pe lună la curs. Dacă eşti student la „Spiru Haret“ nu e necesar să ştii la ce echipă a jucat tipul ca să merite o statuie la Universitate. E destul să ai norocul unor părinţi chinuiţi în tinereţe de admiterea în liceu, dar răsfăţaţi acum de capitalismul discriminatoriu. Iar dacă vrei cumva să afli, prin anul trei la „Filozofie şi jurnalism“, cu câte liniuţe se scrie „mămucă, iacătă-mă-s“, nu-i problemă, dai pe Google.

Montajul economic al facultăţilor private face un profit care umileşte randamentul băncilor şi al companiilor de telefonie. Acest lucru, care ar fi putut face tăria lor, a frânt coloana etică şi pedagogică a sistemului şi a transformat universităţile în simple afaceri. Din aceste universităţi au dispărut, rând pe rând, ritualul amfiteatrului, obligativitatea seminarului, numărul minim de laboratoare, instituţia colocviului, rigoarea examenului scris şi dramatismul oralului, pedanteria, retorica şi tradiţia, reexaminarea, re-reexaminarea şi repetenţia pe motive şcolare. Prezenţa fizică în şcoală, cea care dă sens actului academic, a fost abolită. Punerea în comun a corpului şi a minţii, contactul de aproape cu magistrul, percepţia optică a instituţiei s-au dus pe copcă. În locul lor s-a instalat Internetul. Dar – surpriză: www-ul, depozitul planetar de amănunte, e o entitate-instrument, care conţine informaţie şi nu educaţie. Internetul nu va face niciodată dintr-un prost un om deştept. Dar asta n-o va înţelege decât un om deştept.

Fenomenul „Spiru Haret“ nu e endemic. Învăţământul universitar privat practicat la standardele de azi este o maladie naţională, răspândită din Capitală până în cele mai surprinzătoare târguri de provincie. O ciupercărie producătoare de impostură şi-a întins sporii şi miceliul în două generaţii de copii nevaccinaţi. O fabrică de diplome ilegale, ridicole în denumire şi goale în conţinut, produce stocuri de amatori. Restructurarea ei nu e treaba nici a lui Geoană şi nici a lui Boc, fiindcă nu e o problemă politică. E problemă etică şi educaţională care cere o soluţie tehnică. O soluţie fermă şi indiscutabilă, dată de Ministerul Educaţiei din care scădem pe Abramburica şi întregul etaj numit de partid. Depozitul şi fabrica de proşti pot fi recuperate. Dar asta cere răbdare, lege şi inteligenţă – toate de negăsit în politică.

Sursa: Cotidianul