- BY Admin
- POSTED IN ARTICOLE
- WITH 0 COMMENTS
- PERMALINK
- STANDARD POST TYPE
Fuziunea nucleară la rece, bosonul Higgs… sunt câteva dintre ţelurile mari ale ştiinţei moderne, năzuinţe ştiinţifice cărora le sunt dedicate eforturi mari şi un soi de căutare obstinată, ce face din ele echivalentele contemporane ale pietrei filosofale şi ale elixirului de viaţă lungă, pe care se străduiau cu atâta râvnă să le afle vechii alchimişti. Printre aceste „pietre filosofale” contemporane se numără fotosinteza artificială – reproducerea în laborator – şi, apoi, la scară industrială, se speră – a procesului-miracol care, de miliarde de ani, îmbogăţeşte cu oxigen atmosfera Pământului, creează – din apă, carbon şi lumină -, substanţe organice diversificate în mii de tipuri şi întreţine viaţa planetei.
Există speranţa că vom crea într-o bună zi, în laboratoare şi uzine, ceea ce natura a creat printr-o trudă evolutivă de mii de milenii? Cât de aproape suntem de a înfăptui şi noi un miracol tehnologic, echivalent ca eficienţă cu cel al naturii?
Ce încearcă savanţii să reconstituie, de fapt?
Fotosinteza este procesul prin care, folosind lumina ca sursă de energie, plantele sintetizează, pornind de la carbonul provenit dintr-o substanţă anorganică simplă (dioxidul de carbon) substanţe organice complexe. Operaţiunile se desfăşoară în organitele specializate ale celulei, numite cloroplaste, care conţin pigmentul verde indispensabil acţiunii – clorofila.
Procesul este extrem de complex, dar, pentru a simplifica explicaţiile, acestea sunt momentele-cheie:
Atunci când petrol nu va mai fi…
O primă abordare are ca subiect fotoliza apei, una dintre etapele procesului de fotosinteză; astfel, într-o primă accepţie, expresia fotosinteză artificială se poate referi la reproducerea în laborator a procesului de scindare a moleculelor de apă sub acţiunea luminii.
Apă + lumină = zahăr?
O a doua accepţie a termenului fotosinteză artificială este asociată unei ambiţii încă şi mai măreţe: aceea de a reuşi să reproducem, cu mijloace tehnologice, performanţa plantelor de a lua carbonul din aer, hidrogenul şi oxigenul din apă şi de a le transforma, cu ajutorul luminii luate de la soare, în carbohidraţi. Simplist vorbind, să ne imaginăm că punem într-un borcan apă şi catalizatorii potriviţi, aşezăm borcanul la soare şi, după cîteva zile, avem în borcan apă cu un conţinut interesant – din punct de vedere cantitativ – de zaharuri, pe care le-am putea extrage, purifica şi folosi: am putea face din ele etanol (pentru a-l utiliza drept combustibil), acid acetic, alte şi alte substanţe de uz industrial, dacă nu alimentar.
Ca să reuşim asta, trebuie să izbutim şi noi ceea ce a izbutit natura: să folosim catalizatori capabili să se autoregenereze, într-un proces ciclic, aşa cum se întâmplă în frunză cu coenzima NADP+/NADPH (NADP este prescurtarea de la nicotinamide adenine dinucleotide phosphate – o enzimă care intervine în diverse mecanisme biochimice din celule, printre care şi în lanţul transportor de electroni din fotosinteză; NADPH este forma redusă a NADP+, rezultată din reacţiile de oxido-reducere care au loc în procesul fotosintezei).
O celulă fotosintetizantă nu are nevoie de surse externe de catalizator, căci rezervele de coenzima NADP+/NADPH se refac permanent, într-un proces ciclic. Dar în sistemele artificiale create în laborator, omul nu a reuşit încă să reproducă acest mecanism cu aceeaşi eficienţă şi economie de mijloace cu care se petrec lucrurile în frunza verde.
De aici, ambiţia actuală a specialiştilor: aceea de a obţine un catalizator inspirat de NADPH, care să fie în stare să recreeze procesul ciclic întâlnit în natură. Treaba implică o chimie complicată – donori de ioni de hidrogen care s-ar regenera sub acţiunea luminii, paralel cu formarea carbohidraţilor.
Unul dintre cele mai competente colective de specialişti implicate în cercetarea asupra fotosintezei artificiale – cel de la Laboratorul Naţional Brookhaven, din SUA – înaintează în această direcţie, utilizând un catalizator pe bază de ruteniu (un metal din grupa platinei) care se comportă în acelaşi mod ca şi complexul NADP+/NADPH, acţionând în transferul de protoni şi electroni necesar transformării acetonei în alcool izopropilic. Acetona şi alcoolul izopropilic sunt două substanţe organice ce conţin atomi de carbon, hidrogen şi oxigen (aceleaşi elemente ca şi cele din zaharuri), poate nu foarte complicate ca structură, dar îndeajuns de complexe, totuşi, pentru a da speranţe cercetătorilor: dacă reducerea acetonei până la alcool izopropilic este posibilă, în prezenţa luminii, atunci există speranţe că, într-o zi, o replică mai fidelă a fotosintezei naturale va fi posibilă în condiţii artificiale şi vom putea fabrica substanţe complexe – şi mai ales combustibili – în “borcane” enorme (rezervoare) cu apă, expuse la soare şi la dioxidul de carbon din aer.
Interesul de a stăpâni în laborator acest proces este evident, azi, când suferim nu numai de pe urma preţurilor mari ale carburanţilor, ci şi de pe urma unei supraîncărcări cu dioxid de carbon a atmosferei, iar masa de frunziş care ne-ar debarasa, natural şi pe gratis de surplusul de CO2– marile păduri ale Terrei – scade văzând cu ochii.
Obţinerea de combustibili prin fotosinteză artificială s-ar face fără a ocupa mari suprafeţe agricole (spre deosebire de biocombustibilii obţinuţi convenţional, din plante cultivate), un mare avantaj în starea actuală a lumii, când tot mai mult teren e ocupat de culturi destinate producerii biocarburanţilor, ceea ce a dus la creşterea preţurilor la alimente în ţările în curs de dezvoltare şi a silit milioane de oameni să rabde de foame.
În luna august a acestui an va avea loc în Australia o conferinţă internaţională dedicată fotosintezei artificiale. Toate marile nume ale cercetării de profil vor fi acolo, pentru a discuta despre rezultatele experimentelor de pînă acum, despre impactul acestor tehnologii, despre utilitatea lor ca fundaţie a economiei viitorului.
Sursa:Descopera.ro
Data:13 Mai 2011







