10 iul. 2017

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz(*1 iulie 1646, Leipzig – †14 noiembrie 1716, Hannover), a fost un filozof si matematician german, unul din cei mai importanti filozofi de la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematica, Leibniz a introdus termenul de “functie” (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependenta de o curba. Alaturi de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

 Date biografice
Leibniz s-a nascut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat si profesor la universitatea din localitate. Tot aici îsi începe studiile, pe care le continua la Jena si Altdorf. În 1666 obtine titlul de doctor în Drept si intra în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop si print elector în Mainz, pentru care îndeplineste un mare numar de însarcinari politice si diplomatice. În 1673, întreprinde o calatorie la Paris, unde ramâne timp de trei ani si se ocupa în mod intens cu studiul matematicii, stiintelor naturale si filozofiei. Întors în Germania, obtine în anul 1676 postul de bibliotecar si consilier privat pe lânga Ernst August, print de Braunschweig-Lüneburg si mai târziu print elector de Hannover, apoi pe lânga urmasul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Angliei cu numele de George I. În aceasta functie, Leibniz ramâne pâna la sfârsitul vietii. El se bucura de o deosebita pretuire si era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei si matematicii, ci trateaza teme variate de teologie, drept, diplomatie, politica, istorie, filologie si fizica. A fost fondatorul si primul presedinte al “Academiei de stiinte” din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hannover.

 Opera

 Matematica
Leibniz elaboreaza în jurul anului 1675 bazele calculului diferential si integral, de o mare însemnatate pentru dezvoltarea ulterioara a matematicii si fizicii, independent de Isaac Newton, care enuntase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferential si integral se folosesc si astazi. Perfectionând realizarile lui Blaise Pascal, Leibniz construieste un calculator mecanic, capabil sa efectueze înmultiri, împartiri si extragerea radacinii patrate. Dezvolta forma moderna de numarare binara, utilizata astazi în informatica si pentru calculatoare. Leibniz a încercat sa creeze un calcul logic, o logica bazata pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

Statuia lui Leibniz din Leipzig.
Fizica
În fizica, Leibniz a introdus notiunea de “forta vie” (mv2) ca masura a miscarii mecanice (energia cinetica, cum o numim azi), diferita de cea de “cantitate de miscare” (mv) (impuls, cum îl numim azi), premergatoare notiunii moderne de energie.

Filozofie
Sistemul filozofic al lui Leibniz pune la baza existentei “monadele”, elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forta activa. În consecinta, materia nu este decât manifestarea exterioara a monadelor. Fiecare monada oglindeste întregul univers; concordanta dintre activitatea monadelor este asigurata de “armonia prestabilita”, creata de monada suprema, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz considera, în spiritul unui optimism conformist, ca lumea noastra, creata de Dumnezeu, este “cea mai buna dintre toate lumile posibile”. Aceasta teza optimista, de fapt o judecata sintetica a priori, a fost la vremea sa ridiculizata de Voltaire în romanul sau “Candide” (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul “Doctor Pangloss”.

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a sustinut ideea continuitatii si evolutiei naturii. În teoria cunoasterii, Leibniz se situeaza pe pozitiile rationalismului, pe care încearca sa-l îmbine cu elemente de empirism. Împartind adevarurile în “rationale” si “faptice”, el considera ca primele, având un caracter necesar si universal, nu pot proveni din experienta; principiile lor se afla în intelect în stare embrionara si primesc de la simturi doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teza a senzualismului: “Nimic nu este în intelect care sa nu fi fost mai înainte în simturi”, Leibniz adauga: “în afara de intelectul însusi”. Astfel el completeaza cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul ratiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevarurilor faptice obtinute pe calea inductiei. Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influenta deosebita asupra dezvoltarii ulterioare a filozofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff si Immanuel Kant.

Opere
Leibniz a publicat un mare numar de lucrari, în limba germana, franceza sau latina.

Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertatie despre arta combinarii), (1666)
Disputatio metaphysica de principio individui (Disputatie metafizica despre principiul individuatiei), (1666)
Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteza fizica), (1671)
Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metoda de determinare a maximelor si minimelor, precum si a tangentelor), (1684)
Eseuri de teodicee asupra bunatatii lui Dumnezeu, a libertatii omului si a originii raului (1710), traducere de Diana Morarasu, Ingrid Ilinca, Iasi, Polirom, 1997.
Monadologia, (1720)
Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (aparuta postum în 1765), traducere de Marius Tianu, control stiintific si note de Adrian Nita, studiu introductiv de Mircea Flonta, Bucuresti, All, 2003.

<span>Post a comment</span>