Am fost tentat să scriu acest articol, deoarece mi-a atras atenţia o întrebare a unui cititor care era pur şi simplu şocat de faptul că pe Dunăre nu se mai poate prinde un peşte „serios” din cauza guvizilor care se prezintă primii la aproape orice momeală naturală oferită. Nu pot să-i dau decât dreptate colegului de suferinţă, întrucât şi eu, care pescuiesc de ani buni în fluviu în zona Deltei, constat acelaşi lucru.

În locuri unde până nu demult reuşeam la peştişor sau „bucăţică” serii de şalăi frumoşi, acum în locul acestora prind guvizi dolofani şi uneori bibani. Dacă vrei să prinzi peşte mare, mai ales somn la râmă şerpească neagră sau albă, guvidul o găseşte şi mai repede decât atunci când foloseşti ca momeală peştişorul.
Nota din revistă era însoţită şi de o reuşită fotografie a unui guvid, una din puţinele specii ale neamului guvizilor uşor de recunoscut şi cu denumire populară consacrată în rândul pescarilor din zona litorală (stronghil).

Într-adevăr, această specie actualmente este cel mai frecvent guvid în Dunăre, cel puţin în aria Deltei Dunării pe care o cunosc mai bine, însă nu numai, deoarece în deplasările mele ocazionate de alte treburi (nu pescuit), mi-a fost dat să constat că atât la Galaţi cât şi la Brăila, Dunărea oferă undiţarilor acelaşi omniprezent guvid. Câteva specii de guvizi a avut Dunărea din totdeauna, fără însă a produce exasperarea undiţarilor, dar stronghil nu. Acesta este un intrus mai recent, semn că se întâmplă ceva, şi de aceea voi încerca să completez cunoştinţele colegilor de breaslă cu câteva date referitoare la guvizii acestui fluviu, fără intenţia de a prezenta o comunicare ştiinţifică.

Guvizii sunt încadraţi în familia Gobiidae, iar caracteristicile de bază sunt date de unirea celor două înotătoare ventrale într-una singură, ce formează o ventuză cu care se fixează pe fundul apei, de obicei pe substrat tare, astfel încât fac faţă cu uşurinţă curentului produs de apele curgătoare sau valuri.

De asemenea guvizii nu au linie laterală, principalul organ de simţ al peştilor pentru perceperea presiunii şi intensităţii curentului apei, celulele senzoriale ale acestui sistem fiind dispuse pe cap, în aşa numiţii genipori şi canale laterale. Modul de dispunere a acestora constituie principalul criteriu de determinare a genurilor (Gobius, Neogobius, Mezogobius, Pomatoschistus, Knipowitschia, etc.). Este una din cele mai numeroase familii, cunoscându-se până în prezent peste 1800 specii în lume.

În România sunt nominalizate 19 specii, majoritatea formate în mediul marin (bazinul Ponto-Caspic), din care o parte au ajuns şi în ape dulci, însă originea lor le-a creat adaptabilitatea în ambele medii (specii eurihaline). Dacă pe pescarii sportivi şi cei angajaţi în pescuitul industrial nu-i prea interesează acest grup de peşti, fiind de talie mică, pentru ihtiologi, mai ales în ultima perioadă, studiul guvizilor a devenit o adevărată obsesie, datorită marii diversităţi de specii care continuă să ofere surprize prin frecvente noi descoperiri, a tendinţei expansive a mai multor specii care şi-au extins recent arealul la mari distanţe de locurile de origine, apoi datorită impactului previzibil asupra speciilor autohtone, etc. Câţiva ihtiologi de marcă şi-au dedicat viaţa familiei givizilor, printre care în Europa merită să-i amintim pe Miller P.J. (Anglia) , Pinchuk V.I. (†)(Ucraina), Ahnelt H. (Austria) şi alţii. Ultimul citat este fondatorul organizaţiei europene “Gobi Company”, ce se ocupă numai cu studiul guvizilor. Pentru a sublinia faptul că în ultimii ani guvizii au devenit o problemă pe plan european (şi nu numai), aş mai aminti că în septembrie 2003 a avut loc la Brno (Cehia ) un congres ihtiologic dedicat numai distribuţiei, taxonomiei şi geneticii acestui grup.

Din cele 19 specii de guvizi existente în România, 6 sunt exclusiv marine, printre care trebuie să amintim pe cel mai mare, denumit popular hanos (Mesogobius batracocephalus), şi care poate să atingă 600 g., fiind foarte căutat şi apreciat de undiţarii ce pescuiesc în Marea Neagră, mai ales în zona Constanţa. Se pare că actualmente acest guvid a dispărut din zona litorală aflată la nord de Capul Midia. Patru specii s-au adaptat la mediul dulcicol, neîntâlnindu-se în Marea Neagră, iar restul pot fi întâlnite deopotrivă în mediul dulcicol, salmastru şi marin.

În Dunăre, porţiunea ce o cunosc mai bine şi anume cea ce face parte din teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, adică de la Cotul Pisicii şi până la vărsarea în Marea Neagră, până nu de mult erau cunoscute 7 specii de guvizi (Neogobius fluviatilis, N. kessleri, N. gymnotrachelus, N. melanostomus, Proterorhinus marmoratus, Bentophilus stellatus şi Bentophiloides brauneri) . Din anul 1987 ultima specie nu a mai fost regăsită, iar în 1994 a fost publicată o nouă specie în Dunăre, aria deltei (Neogobius eurycephalus), care cu siguranţă exista şi în trecut.

Stronghilul (Neogobius melanostomus) era cunoscut până în 1994 numai la gurile Dunării, melele (Sacalin şi Musura) şi complexul Razim-Sinoie. Trebuie să mai menţionăm că acest guvid a fost şi este şi actualmente cel mai des capturat de către pescarii de guvizi în Marea Neagră, în tot lungul litoralului românesc şi inclusiv în Razim-Sinoie. Ca pescar sportiv ce îmi dedic cea mai mare parte din timpul afectat acestei îndeletniciri pescuitului la Dunăre, pot afirma că până în anul 1994 undiţele mele nu s-au întâlnit cu acest guvid în fluviu. Mai mult, în anii 1991-1993 am pescuit (în scop ştiinţific), pe toate cele trei braţe ale fluviului, cu diverse unelte din plasă şi inclusiv electrofishing, cu acelaşi rezultat, iar mărturie stau două articole publicate în acea perioadă referitor la rezultatele investigaţiilor. Din anul 1994 stronghilul a devenit din ce în ce mai frecvent în Dunăre, ajungându-se actualmente la a da crezare apelului disperat a cititorului Ion Vâlcu din Măcin, pentru care marea problemă a pescuitului pe Dunăre nu este braconajul cu curent electric şi plase, ci acest guvid de care nu ştie cum să scape.
Stronghil
Dacă celelalte specii de guvizi întâmpină dificultăţi la determinare, chiar şi pentru ihtiologi, stronghilul (Neogobius melanostomus) este specia cel mai uşor de determinat, prin faptul că este singurul guvid de la noi ce prezintă în partea posterioară a primei înotătoare dorsale o pată neagră proeminentă. Totuşi această pată poate fi cu greu evidenţiată sau deloc la masculi, care la maturitate sexuală şi mai ales în perioada reproducerii, care este lungă şi poate avea loc din mai şi până în iulie, devin melanici. Spre deosebire de alte specii de guvizi, stronghilul prezintă un corp ceva mai comprimat lateral, mai evident în partea anterioară a capului. După hanos, este cel mai mare guvid, putând atinge 25 cm. Un alt semn de recunoaştere pentru pescari este faptul că muşcă cu destulă violenţă. Obişnuit se prind exemplare de 11-15 cm. Are o carne deosebit de gustoasă, poate cel mai gustos guvid (tot după hanos). De obicei se cantonează în zone cu substrat tare, mai ales pietriş, bolovani, structuri de beton, unde găseşte hrana preferată ce constă din scoica Dreissena polymorpha , deosebit de abundentă în Dunăre şi care se fixează în colonii, pe orice substrat tare. Prin aceasta este un puternic concurent la hrana crapului, care, cel puţin pe braţul Sulina, e formată aproape în exclusivitate din aceeaşi scoică şi care-i asigură un ritm de creştere şi îngrăşare, inclusiv calităţi gustative mai bune decât pe celelalte două braţe, unde scoica este mai puţin abundentă. Arealul nativ al speciei este în Marea Neagră şi Marea Caspică, cu fluviile tributare. În Marea Aral este introdus (1954-origine necunoscută ). În România este menţionat în anul 1964 (Bănărescu) ca cel mai frecvent guvid în tot lungul litoralului Mării Negre, lacurile litorale şi Razim-Sinoie. Nu se ştie cum a ajuns în 1985 în golful Gdansk (Marea Baltică) şi tot în acelaşi an în America de Nord, lacurile St. Claire şi Ontario (probabil cu apa de balast a navelor). A urcat în amonte pe Dunăre la mare distanţă, astfel că în 1998 se semnalează în Jugoslavia, iar în 2000 în Austria. Spre est a ajuns în râul Moskva (Rusia). Încă nu există afirmaţii certe cu privire la motivele expansiunii speciei pe Dunăre în sus şi nici asupra impactului generat speciilor autohtone. Personal, cred că abundenţa fluviului în hrana predilectă, scoica Dreissena, constituie motivul principal. Aceasta nu trăieşte în Marea Neagră decât în zonele îndulcite, la gurile Dunării, iar de poluare nu cred că poate fi vorba, întrucât atât Dunărea cât şi Marea Neagră suferă deopotrivă din această cauză, iar în Mare specia nu pare să se fi diminuat. Cât despre impact, după cum am arătat anterior, este clar că stronghilul este un concurent serios la hrana crapului.

Exceptând stronghilul, principalul inamic al pescarilor de Dunăre care doresc peşte mai serios, la undiţă se mai prezintă încă patru specii, şi anume (în ordinea frecvenţei capturărilor):
Neogobius eurycephalus: specie ce ocupă locul 2 după stronghil ca densitate şi trăieşte în aceleaşi tipuri de habitate. Nu ajunge la dimensiunile stronghilului şi nu l-am semnalat încă în Marea Neagră mai departe de gurile Dunării. Nu consumă moluşte, iar populaţia pare a se menţine la un nivel constant ca mărime cel puţin în zona deltei. Capul este mai plat decât la specia precedentă, iar coloritul corpului este destul de heterogen, cea mai frecventă formă fiind cea din imaginea prezentată.
În zonele mai puţin adânci şi mai frecvent în cele nisipoase este deseori prezent Neogobius fluviatilis, recunoscut după corpul mai fuziform, cenuşiu deschis (cu excepţia masculilor melanici) şi fără pete. Este uşor de recunoscut pentru că este singurul guvid la care înotătoarele anală şi a doua dorsală prezintă înălţimea regresivă spre cea caudală. Trăieşte şi în Marea Neagră la distanţă destul de mare de gurile Dunării.
O altă specie întâlnită şi în zonele mai adânci ale Dunării este Neogobius kessleri, specie dulcicolă, ce poate ajunge la 20 cm. lungime. Capul şi corpul sunt mai comprimate dorso-ventral, iar gura mare îi trădează preferinţele de mâncător de peştişori. Are numeroase pete şi striaţiuni pe corp şi înotătoare, iar coloritul general are o tentă brun-roşcată.
Neogobius gymnotrachelus este un guvid de talie mai mică, ce preferă zonele mai mâloase şi cu curenţi slabi. Se recunoaşte uşor după dungile oblice de pe corp, cu excepţia masculilor melanici. Deşi unele specii de guvizi au trecută în literatura de specialitate câte una sau mai multe denumiri populare, ca de exemplu guvid de baltă (Neogobius fluviatilis, Neogobius fluviatilis), moacă de nămol (Neogobius gymnotrachelus), etc., este unanim acceptată denumirea de „guvid” pentru toate.

Localnicii din Delta Dunării numesc cu ciudă guvizii nedoriţi în undiţă cu un termen ce nu a putut fi reprodus de literatura de specialitate, format din două cuvinte, al doilea fiind „ciobănească”.

În ce priveşte apetitul guvizilor la cârlig, cea mai poftită momeală pentru toate speciile menţionate este râma de orice fel, dar se prezintă repede şi la viermuşi, chiar momeli vegetale, iar stronghili mai mari şi inclusiv Neogobius kessleri pot fi prinşi selectiv la bucată de peşte sau chiar peştişori mici, fie la plută fie la lansetă. Fineţea liniei nu prea contează, guvizii fiind foarte lacomi. Au însă un obicei prost, şi anume, dacă înţeparea nu se face la primele trăsături, când de obicei înghit momeala care le încape în gură, pleacă cu aceasta sub pietre sau în cotloane, iar în astfel de situaţie pescarului îi rămân două alternative: fie să rupă linia, fie să aşteapte un timp deoarece guvidele s-ar putea să iasă. Iarna nu le scade apetitul. Personal apreciez foarte mult carnea de guvid şi deseori, mai ales când sunt perioade nefaste pentru alte specii, mă dedic pescuitului de stronghil în locuri bine cunoscute la Dunăre, mai ales pe braţul Sulina. Îmi amintesc că astă vară la Maliuc, un coleg, mare mâncător de peşte şi cunoscător al calităţii stonghilului, mi-a „ordonat” să merg la guvizi. L-am întrebat de câţi guvizi are nevoie şi, ştiind că voi prinde exemplare mai mari, a extrapolat cu repeziciune la numărul de mititei pe care-i poate consuma la o masă.

Sursa:www.aventurilapescuit.ro
Dr. Vasile Oţel