Inventator este o meserie pe care nu o înveti, de aceea este rara, astazi nu mai exista nicaieri.
Astazi lucrurile nu se mai descopera prin intermediul inventatorilor, ci al tehnicienilor, mecanicilor, ca
si al tamplarilor, al arhitectilor si zidarilor; dar cei mai multi nu descopera nimic.
Mai în trecut existau înca inventatori. Unul dintre ei se numea Edison.
El a inventat becul, gramofonul, care pe-atunci se numea fonograf, a inventat microfonul si a construit prima uzina electrica din lume, a construit un aparat de înregistrat filme si unul pentru proiectia
acestora.
În 1931 el a murit.
Fara el nu ar mai fi existat becuri.
Atat de importanti sunt inventatorii.
Ultimul a murit în 1931.

În realitate, în 1890 s-a mai nascut unul si înca traieste. Nimeni nu îl cunoaste, caci traieste într-un timp în care nu mai exista inventatori.
Din 1931 este singur.
Dar nu o stie, fiinca deja de mult nu mai locuieste aici în oras si nici printre oameni nu a mai mers; caci inventatorii au nevoie de liniste.
Locuia departe de oras, niciodata nu-si parasea casa si rareori primea cate-o vizita.
Socotea si desena întreaga zi. Sedea acolo ore întregi, isi incretea fruntea, isi trecea cu mana peste fata si reflecta.
Apoi îsi rupea socotelile si le arunca si incepea din nou, iar seara era ursuz si prost dispus, caci lucrurile iarasi nu-i reuseau.
Nu gasea pe nimeni care sa-i înteleaga desenele, iar cu oamenii sa vorbeasca n-avea pentru el nici-un sens.
De peste patruzeci de ani statea deasupra lucrului sau, iar cand cineva îl vizita îsi ascundea
planurile, caci se temea ca nu cumva cineva sa se inspire din ele sau sa rada de el.
Mergea devreme la culcare, se trezea devreme si muncea întreaga zi.
Nu primea nici-o scrisoare, nu citea nici-un ziar, din care ar fi putut afla ca exista radio.
Åzi dupa toti acesti ani veni seara în care nu mai era prost dispus,caci îi reusise inventia, si nu mai merse la culcare. Zi si noapte statea deasupra planurilor sale si le verifica, iar acestea corespundeau.
Atunci le rula pe toate împreuna si merse în oras pentru prima oara dupa atatia ani.
Acesta se schimbase complet.
Unde erau cai, acum erau automobile, în magazinul universal exista o scara rulanta, iar trenurile nu mai functionau cu abur.
Tramvaiele mergeau pe sub pamant si se numeau acum metrou, iar din mici cutiute pe
care le puteai lua cu sine iesea muzica.
Inventatorul era uimit. Dar cum el un inventator era, întelese totul foarte repede.
Vazu un frigider si zise: „Aha”.
Vazu un telefon si zise: „Aha”.
Cand vazu luminile rosii si verzi, întelese ca la rosu trebuie sa astepti, iar la verde ai voie sa treci.
Asa ca astepta pe rosu si trecu pe verde.
Åzi întelese tot, dar era uimit si aproape ca uita de propria inventie.
Cand îi trecu iar prin minte, se îndrepta catre un barbat ce astepta si el la rosu si îi spuse: „Ma scuzati, domnul meu, eu am facut o inventie.” Iar domnul era prietenos si spuse: „Si acum ce doriti?”
Iar inventatorul nu stiu.
„Adica este o inventie importanta”, spuse inventatorul, dar atunci semaforul comuta pe verde si trebuira sa traverseze.
Dar daca de mult nu ai mai fost în oras, atunci nu te mai pricepi si daca ai facut o inventie, nu stii unde sa mergi cu ea.
Ce ar fi putut oamenii sa raspunda la ceea ce inventatorul spunea: „Am facut o inventie”?
Cei mai multi nu spuneau nimic, unii radeau de el, iar altii îsi vedeau de drum ca si cand nu ar fi auzit nimic.
Fiindca inventatorul nu mai vorbise de mult cu oamenii, nu mai stia nici cum o conversatie începe.
Nu stia ca mai întai se spune: „Va rog, puteti sa-mi spuneti cat este ceasul?” sau „Ce vreme urata azi”.
Nu-si imagina deloc ca este de neconceput sa spui simplu: „Stii, am
inventat ceva”, iar cand în tramvai cineva îi spuse: „Ce însorit e astazi”, nu raspunse cu: „Da, o zi minunat de frumoasa”, ci zise imediat: „Stii, am inventat ceva”.
Nu se mai gandea la altceva, caci inventia sa era una mare, foarte importanta si aparte. Daca nu ar fi fost foarte sigur ca planurile se potrivesc, atunci el însusi nu ar mai fi crezut în ele.
Inventase un aparat în care se putea vedea ceea ce se întampla departe.
Si sari în sus în tramvai, îsi desfasura planurile printre picioarele calatorilor pe podea si striga: „Iata aici, am inventat un aparat cu care vezi ce se întampla departe”.
Oamenii se comportau ca si cum nimic nu s-ar fi întamplat, urcau si coborau, iar inventatorul striga: „Dar uitati-va, am inventat ceva. Cu el puteti vedea ceea ce se întampla departe.”
„A inventat televizorul” striga cineva si toti rasera.
„De ce radeti?” întreba omul, dar nimeni nu-i raspundea, si cobori, merse pe strazi, astepta la rosu, trecu pe verde mai departe, se aseza într-un restaurant si comanda o cafea, iar cand vecinul sau zise:
„Frumoasa vreme astazi”, atunci inventatorul spuse: „Ajutati-ma, am inventat televizorul si nimeni nu vrea sa ma creada – cu totii rad de mine”. Iar vecinul nu mai spuse nimic. Se uita lung la inventator, iar
inventatorul întreba: „De ce rad oamenii?” „Rad” spuse barbatul „fiindca televizorul exista deja de mult si nu mai trebuie sa-l inventezi” si arata catre un colt din restaurant unde se afla un televizor si întreba: „Pot sa-l pornesc?”
Dar inventatorul spuse: „Nu, nu vreau sa vad asta”. Se ridica si pleca.
Lasa hartiile pe masa.
Mergea prin oras, nu mai era atent la semafoare, iar soferii înjurau si aratau cu degetul la frunte.

De-atunci nu a mai venit niciodata în oras. Merse acasa si inventa doar pentru sine.
Lua o coala de hartie, scrise pe ea „automobil”, socoti si desena saptamani si luni întregi si mai inventa automobilul o data, apoi inventa o scara rulanta, inventa telefonul si inventa frigiderul.
Tot ceea ce vazuse în oras mai inventa o data.
Si ori de cate ori inventase ceva, rupea desenele si le arunca spunand: „Asta exista deja”.
Totusi ramase toata viata un adevarat inventator, caci exista si lucruri greu de inventat, iar asta numai un inventator o poate face.

Peter Bichsel – Kindergeschichten
Ed. Hermann Luchterhand, 1969, Neuwied & Berlin