Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunităţile etnice de romi din România.

Genul are influenţe din muzica populară armână, greacă, turcă, arabă şi sârbă şi din muzica lăutărească românească; este remarcabilă capacitatea genului de a încorpora elemente din, practic, toate celelalte genuri muzicale accesibile culturii de masă din România (muzică pop, rap sau hip-hop, muzică dance, techno până la jazz, muzică rock sau chiar muzică cultă). Muzica de manele, cu o istorie relativ scurtă (de ordinul a câteva decenii) a devenit cu timpul un gen muzical apreciat în spaţiul vorbitorilor de limbă română.

În ţară există un număr semnificativ de ascultători de manele (apreciate în special de tineri), cu predilecţie în zonele rurale şi în cartierele sărace de la oraş.[necesită citare] Fenomenul este însă prezent şi în Bulgaria (cealgă), Serbia (turbo-folk), Albania (alb. tallava), Grecia (gr. laïká) sau în Turcia (arabesk).

Origini. Dezvoltarea genului
Coperta unui album pe care se regăsesc figuri reprezentative ale genului.

Accepţii ale termenului

Atestări ale termenului „manea” apar în scrieri româneşti care datează încă din secolul al XIX-lea, în timpul perioadei suzeranităţii turceşti peste Principatele Române.[necesită citare] Totuşi, ipoteza unei continuităţi între genul acelei epoci şi manelele actuale nu a putut fi probată. Acele manele din vechime nu par să aibă în comun decât structura ritmică, în metri de patru timpi divizaţi în sferturi. Alte trăsături comune nu au fost evidenţiate, melodica, ornamentica şi instrumentaţia fiind foarte diferit concepute şi practicate. Un alt element în bună parte divergent îl constituie versurile (totuşi, manelele moderne, în special creaţiile ultimilor ani, dovedesc un oarece interes pentru acea abordare lirică).

Manelele moderne

În lipsa unor studii riguroase din partea cercetătorilor de folclor şi a etnomuzicologilor, dezvoltarea manelei moderne poate fi expusă doar la modul intuitiv, cu şanse semnificative de a comite erori. Dintre cele mai vechi manele moştenite direct şi cântate de interpreţii actuali, fac parte câteva piese datate nu mai devreme de finele anilor şaptezeci – este şi cazul celebrei Manele a fratelui (Nu există-n lumea asta frate ca al meu), preluată recent în diverse interpretări.

În anii optzeci, dar şi la începutul anilor nouăzeci, genul şi-a stabilit o primă formă prin preluarea unor piese de muzică uşoară sau pop turcească sau arăbească, cu versuri noi, în limba română. Această practică se înscria în contextul interdicţiei de a cânta în limbi străine sub regimul socialist din ţară şi a determinat apariţia în cadrul tuturor muzicilor de consum – rock, muzică uşoară, pop, disco – a unor „specialişti” (atât interpreţi, cât şi textieri) în asemenea adaptări.

Pentru răspândirea genului, sunt propuse ca puncte de pornire suburbii ale Bucureştiului, precum cartierul Ferentari sau localitatea Voluntari; totuşi, aceste presupuneri nu pot căpăta valoare ştiinţifică în lipsa unor studii de profil. Manelele sunt ascultate majoritar in zonele rurale, sarace, mai ales in comunitatile de romi.[necesită citare] Jumătatea anilor nouăzeci marchează alegerea unor direcţii proprii de dezvoltare a genului. Caracterul puternic eterogen sub care se prezintă această muzică duce cu gândul la naşterea şi dezvoltarea jazz-ului, ca o fuzionare ingenioasă a elementelor muzicii auzite de promotorii săi. Iarăşi ca şi în cazul jazz-ului de început, lipsa de educaţie a muzicienilor duce la imposibilitatea de a discerne elementele constructive împrumutate de kitsch (aspecte lipsite de valoare), motiv pentru care genul are parte de reacţii dure din partea publicului meloman nespecific (cei care nu au crescut în tradiţia sau mediul tipic).

Trăsături

Muzica
Diferenţa între tiparul ritmic al manelei vechi şi cel al manelei contemporane constă în anticiparea timpului doi printr-o sincopă pe jumătate de timp care conferă dinamism.

Studiul muzicii de manele reprezintă un alt aspect al genului, încă lipsit de interes de specialitate. Prima dificultate întâlnită în acest demers este delimitarea graniţelor genului, punându-se întrebarea dacă anumite piese „atipice” trebuie incluse sau raportate la alte genuri muzicale. Însă în general, configuraţia este unitară: muzica de manele foloseşte un limbaj armonic tonal, cel mai adesea diatonic (dar există şi excepţii în acest sens); apariţia de relaţii plagale interzise de tonalitate nu este totuşi exclusă. În limbaj tonal, se preferă modul major (spre deosebire de muzica lăutărească, unde este mai apreciat minorul). În contrast cu armoniile desfăşurate, melodica este una de tip modal, folosind scări muzicale împrumutate din genul lăutăresc, cu trepte mobile (folosirea în melodie a treptei a doua urcate deasupra acordului de treapta I, de pildă, aminteşte prin enarmonie de contrastul terţă mare-terţă mică din muzica blues), ornamentaţii abundente, intervale de secundă mărită ş.a. Suprapunerea dintre o acordică tonală majoritar diatonică şi melodica puternic cromatizată este o trăsătură comună cu muzica lăutărească şi poate aduce uneori cu jazz-ul modal (unde, tot astfel, armonii foarte stabile sunt confruntate cu o melodică fantezistă, cromatizată).

Sistemul ritmic aplicat este un hibrid între giusto (folosirea unui tempo stabil) şi rubato (modificarea perpetuă a tempoului, urmărind conturul melodic şi încărcătura afectivă a versurilor), uneori stabilitatea giusto-ului permiţând folosirea efectului behind beat (decalaj de fineţe între secţia ritmică şi intervenţia solistului, care dă un relief ritmic aparte melodiei – termen preluat din limbajul muzicii de jazz). Însă cazul tipic implică încadrarea solisticii în pulsaţia ritmică; acest specific, căruia i se adaugă stilul puternic sincopat, aduce aminte de stilul bossa nova din jazz-ul latin. Comparaţia dintre maneaua veche şi cea contemporană dezvăluie trei diferenţe în materie de ritm şi agogică: apariţia sincopelor, inexistente în maneaua veche (vezi ilustraţia din dreapta), schimbarea pulsaţiei de la pătrime la optime şi sporirea simţitoare a tempoului (cu toate că există manele lente chiar şi între piesele moderne).

Instrumentaţia implică o largă varietate de timbre: instrumente cu coarde (vioară electrică, contrabas, chitară clasică, electroacustică sau electrică, chitară bas), suflători (fluier, nai, clarinet, saxofon, acordeon, mai rar trompetă şi trombon), percuţii (baterie, tarabane, bongo-uri, talăngi, tamburine şi multe altele) şi instrumente electronice (sintetizatorul, ce poate lua locul multor instrumente acustice, acordeon electronic, baterist electronic).

Textele. Versificaţia
Versurile unei manele.
Nicolae Guţă şi Nicoleta – Imaginea ta

Lumea zice că-s nebun
Că vorbesc singur pe drum
Of inima mea
Of inima mea

Nu-s nebun, vorbesc cu tine
Că te simt mereu cu mine
Of inima mea,
Of inima mea

Văd doar imaginea ta
E peste tot mereu, vorbesc cu ea
Stă chiar în faţa mea
Cum de nu vede şi altcineva.
Sursa poate fi verificată aici.

Textele folosite în manelelor abordează subiecte precum: dragostea (entuziasmul îndrăgostitului, dorul, gelozia, despărţirea), teme sociale (rivalităţile, conflictele, decadenţa societăţii), portrete (ale celor apropiaţi – prieteni, membri ai familiei, iubiţi – dar şi un tip specific de portret asumat la persoana întâi, inspirat din genul hip-hop, prin care se enumeră calităţile, abilităţile şi avuţiile celui vizat). Textele unor manele propun puncte de vedere umoristice, uneori chiar apelându-se la parodie (textele interpretate de Florin Minune, zis „Maimuţa”, pot servi ca exemplu).

Se foloseşte un limbaj simplu, adesea stereotip (fapt cauzat şi de ritmul alert în care se produc noi piese, astfel încât în puţine cazuri compoziţia şi producţia reuşesc a fi realizate fără compromisuri – cu atât mai puţine în cazul autorilor de manele puţin cunoscuţi). Concepte-cheie, întâlnite în textul celor mai multe piese, sunt: banii, maşinile, duşmanii, femeile ş.a. Din cauza erudiţiei precare a multor cântăreţi, se întâlnesc greşeli gramaticale (dintre care unele au devenit adevărate licenţe ale stilului, fapt similar cu un număr de „cazuri tolerate” folosite în muzica folclorică), anacoluturi, tautologii fără rol stilistic, chiar confuzii paronimice şi întrebuinţări nepotrivite ale unor neologisme. Tot neologismele ajută uneori la formarea unor rime rare. Textele unor manele conţin exprimări cu dublu înţeles, aluzii sexuale sau un limbaj licenţios.

Versificaţia se apropie mult de cea întâlnită în folclorul muzical şi literar românesc; astfel, majoritatea formelor urmează îndeaproape cvadratura (predilecţia pentru structuri de câte patru elemente). Se folosesc versuri scurte (arareori se depăşeşte măsura de opt silabe), iar al doilea vers din fiecare pereche e marcat adesea cu o cezură finală. Versurile se grupează de regulă în catrene; rima este împerecheată (mai rar, monorimă sau încrucişată) şi apelează frecvent la asonanţe sau chiar rimă zero.

Videoclipurile

Muzica de manele, fiind un gen în mare parte comercial, este promovată prin producerea de videoclipuri. Există o diferenţiere clară între cântăreţi în funcţie de bugetul investit în acest scop.

Astfel, muzicienii puţin cunoscuţi apelează la reţete deja existente, inspirate din videoclipurile pentru muzica hip-hop: cântăreţul (cântăreaţa) se află în studio sau într-o altă locaţie (de obicei, de interior), înconjurat de dansatoare (sau, mai rar, dansatori) şi este filmat în timp ce cântă. Vestimentaţiile celor ce apar în imagine sunt provocatoare şi creează, de regulă, un contrast vizual între cântăreţ şi dansatori. Filmările, adesea stângaci realizate şi montate, îl au în centru pe cântăreţ. Nivelul calitativ al acestor producţii este scăzut, mai ales din cauza solicitării intense a echipelor de filmare şi a realizării în regim de „bandă rulantă”.

Amintind de anii de început ai genului, nu rareori chiar muzicienii cei mai apreciaţi apelează la tipul de videoclip descris anterior. Împrumutarea de elemente din filmările pentru muzică hip-hop este, în parte, meritul muzicianului Costi Ioniţă, ce practică un stil hibrid în care intră caracteristici ale ambelor genuri. Mai problematice sunt videoclipurile în care se implică filmarea unor maşini în viteză, una decapotabilă fiind eventual destinată cântăreţului – în rest, structura este foarte apropiată de cea a filmărilor cu dansatori.

Mai ales în ultimii ani, însă, se fac eforturi în direcţia realizării de videoclipuri mai complexe, bazate pe un scenariu, conţinând actori (unul fiind însuşi cântăreţul), elemente de figuraţie, cascadorie, costumaţii şi scenografie (decoruri), uneori chiar efecte speciale. Se pot folosesc filtre de culoare (de exemplu, în videoclipul piesei „Am ajuns să plâng” de Nicolae Guţă), viteză de redare accelerată („Fată cu păr inelat” de Costel Ciofu şi Don Genove), efecte de transparenţă ce permit suprapunerea mai multor filmări (bluescreening) ş.a.m.d.

Cultura asociată muzicii de manele

Nume de scenă

Interpreţii de manele îşi aleg pseudonime hiperbolizante, de exemplu Adrian Minune sau Sorin Copilul de Aur, sau nume prin care scot în evidenţă localităţile de origine, Gabi de la Oradea sau Adi de la Vâlcea. Nu întotdeauna interpreţii de manele au pseudonime, uneori îşi folosesc numele real (parţial, cum ar fi: Florin Salam, Nicolae Guţă (Nicolae Linguraru), Vali Vijelie) sau complet, ca Mihai Priescu.

Vestimentaţie

În domeniul vestimentar, interpreţii de manele preferă o îmbrăcăminte mulată, scumpă şi ostentativă. Se poartă pantaloni şi tricouri strâmte, pantofi cu vârf alungit şi bijuterii scumpe, de mari dimensiuni (aurul este unul dintre materialele favorite în acest sens).[necesită citare]

Receptarea muzicii de manele. Promovare
Iubitori ai genului la concert. Pe pancartă se poate citi: „Guţă, fanii îţi mulţumesc că exişti şi te iubesc!”.

În România, manelele sunt considerate de o parte a populaţiei o formă de subcultură. O astfel de poziţie este adoptată şi de o parte a intelectualităţii din România.[3] Cu toate acestea, se estimează că majoritatea populaţiei, între 80% şi 90% ascultă manele cel puţin ocazional.[1] Un sondaj efectuat de CURS în colaborare cu „Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de Comunicare” pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului a relevat faptul că 32,8% dintre elevii încluşi în categoria de vârstă 11-14 ani şi 21,9% dintre cei din categoria 15-18 ani au ca gen preferat de muzică manelele. [1]

Omul de afaceri Silviu Prigoană, fondatorul primului canal exclusiv informativ din România (Realitatea TV) a lansat în februarie 2005 Taraf TV, o televiziune specializată pe acest segment muzical. Canalul este distribuit prin majoritatea reţelelor de cablu din România, dar este disponibil şi în pachetele unui număr mare de societăţi de cablu din Republica Moldova.[4] În Serbia, canalul poate fi recepţionat prin platforma DTH Digi TV în pachetul extra de canale în limba română.[5] Canalul are şi un corespondent radiofonic, Taraf FM. Manelele sunt promovate de mai multe posturi de televiziune printre care ProTV, OTV si Antena 1, unde maneliştii au fost invitaţi în diverse emisiuni de divertisment.

În ciuda succesului de care se bucură în România, manelele nu au fost acceptate spre a reprezenta ţara în concursuri internaţionale ca Eurovision.[6]

Promovarea cea mai semnificativă este facută de postul de televiziune Taraf TV specializat aproape exclusiv în difuzarea de videoclipuri ale interpreţilor de manele, după cum sugerează şi programul postului de televiziune: „Printre emisiunile care vor fi difuzate pe Taraf TV se numară programe de muzică populară, dar şi de manele”.[7] De asemenea, o promovare importantă se remarcă şi din partea postului de televiziune OTV sau în trecut Pro TV. Fanii acestui gen de muzica au lansat o multime de posturi de radio pe internet ce transmit manele online.

La 1 iulie 2008 a început să emită un al doilea post TV muzical care difuzează manele şi muzică de petrecere – MyneleTv (website:www.MyneleTv.ro). Postul îl are printre acţionari pe Costi Ioniţă, unul dintre cei mai cunoscuţi interpreţi producători de manele.

Interpreţi de manele
Vezi şi: Categorie:Cântăreţi români de manele şi Categorie:Cântăreţi romi de manele

Mai jos sunt enumeraţi în ordine alfabetică interpreţi reprezentativi pentru acest gen muzical.

* Adi de Vito (Adrian Copilul Minune, Adrian Minune)
* Costel Ciofu
* Sorin Copilul de Aur
* Denisa (în primii ani)
* Nicolae Guţă
* Costi Ioniţă
* Florin Minune (zis şi „Maimuţa”)
* Florinel şi Ioana (duet)
* Jean de la Craiova (Jean de Niro)
* Laura Vass
* Nicu Paleru
* Liviu Puştiu
* Florin Salam
* Carmen Şerban
* Ştefan de la Bărbuleşti
* Adi de la Vâlcea
* Vali Vijelie