Maresal Ion Antonescu – Patriot

“Patriotismul nu este numai iubirea pamantului in care te-ai nascut ci, mai ales, iubirea trecutului, fara de care nu exista iubirea de tara.”
MIHAI EMINESCU

Ion Antonescu-Prim-ministru al României- În functie-4 septembrie 1940 – 23 august 1944
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române-În functie-1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934

 

Închisoarea Jilava- Profesie     Militar-Nationalitate     România Român-Confesiune     Ortodox

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitesti, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar si politician român, seful sectiei de operatii a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, atasat militar la Londra si Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, sef al Marelui Stat Major si Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României si „Conducătorul Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românesti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.

După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la Bucuresti. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război si condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.
Date biografice- Născut într-o familie de militari, Antonescu a absolvit scolile militare de la Craiova si Iasi, apoi a urmat si absolvit Școala de cavalerie în 1904.

Tatăl său, ofiter de carieră, a divortat de mama sa, Lita Baranga si s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului”, ea si-a reluat, demonstrativ si ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor si insistentelor sus-pusului fiu).[3]

La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei si a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofiter de politie, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).[5][6] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller[7]. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivortată legal de cel de-al doilea sot. După sapte ani de căsătorie a divortat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divortul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat si jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa sotie (1924-1926), Rachel Mendel, a fost si ea, o evreică originară din Franta, cu care s-a căsătorit când era atasat militar la Londra si cu care a avut un copil.
[modifică] Cariera militară

Sublocotenent la Regimentul 1 Rosiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detasament care apăra intrarea în Galati, fără a trage un foc de armă a convins tăranii răsculati să nu intre în oras. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, printul mostenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908. [necesită trimitere bibliografică]

În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franta,[8] , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit functia de sef al biroului de operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 si 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofiteri de Cavalerie.

A participat la primul război mondial (1916-1918), în functie de sef al statului major al generalului (din 1930 maresal) Constantin Prezan. În această functie, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei fată de invazia trupelor germane conduse de feldmaresalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupatie germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate sti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus tării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei si înfrângerea Armatei Rosii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu si-a câstigat reputatia de comandant militar priceput si pragmatic, executant meticulos si dur – duritatea sa i-a adus porecla „Câinele rosu” [3].

Între 1922 si 1926, Antonescu a fost atasat militar al României în Franta, Marea Britanie si Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), seful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 si după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unei afirmatii vexatorie la adresa lui Carol al II-lea – „si-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se aseza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c… (metresă), desi el însusi îsi alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divortată”[9] – a fost demis si trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu fortat la mânăstirea Bistrita.

– 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: presedintele Consiliului de Ministri, numit prin decret regal si demis prin decret regal.
– 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
– 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.
– 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
– 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
– 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a[10].
– 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de maresal (decretele de decorare si de promovare au fost semnate de rege.[11][12][13]).

Viata politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism si o democratie fragilă si coruptă de tip balcanic.

Pe acest fundal de dezbinare politică, speriat de ofensiva germană în vestul Europei si ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei si mai ales, a Frantei, principalul sprijin al României fată de expansionismul Axei[14] si simtindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia si sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria si Bulgaria, ale căror pretentii teritoriale erau sustinute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” si un al doilea decret, emis în aceeasi zi, care interzicea „căsătoriile între români si evreii de sânge sub sanctiunea de închisoare corectională de la 2 la 5 ani”[15]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg[16][17].

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafată de 99.738 km² cu o populatie de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul si populatia tării. Manifestatiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, initiate de tărănisti au devenit – sub influenta agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România[18]. Dorind să-si păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredintat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune natională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire si promisiunea fată de rege, nu a făcut un guvern de uniune natională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob si progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecintă, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constitutiei si dizolvarea parlamentului si în seara aceleiasi zile i-a cerut regelui să abdice si să părăsească tara. Puciul a reusit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 si s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garantii de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu si suitei lor si s-a tinut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua fiintă „Statul National-Legionar Român”. Horia Sima, seful Miscării Legionare, numit vicepresedinte al consiliului de ministri, se considera creatorul si sufletul acelui guvern.
Politia legionară

Instaurarea Statului National-Legionar a dus la o situatie paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forte antagoniste: politia, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne – noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ – si coordonată de instantele judecătoresti, si legionarii, organizatia paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii naziste si a intereselor de partid. Desi împănată cu legionari si simpatizanti legionari, politia era antipatizată de acestia datorită participării – adesea, cu exces de zel – la activităti anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima si Petrovicescu au decis constituirea unui corp de politie auxiliar, Politia legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unităti semi-oficiale: eliminarea unor dusmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime si ilegalităti, asa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveti toată latitudinea, dublati toate elementele de la Sigurantă, de la Politie, dublati cu legionari, să poarte cămasă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”[19]. În privinta Sigurantei, Atonescu trisa, stiind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informatii – SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar si fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul si seful Serviciului Secret de Informatii – SSI – al armatei române în perioada 1924-1940, institutie care avea să iasă de sub tutela militară si să se subordoneze nemijlocit sefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informatii, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov si adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinati în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Politiei legionare la închisoarea Jilava).
Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Jilava.

Moruzov a fost eliminat pentru că stia prea mult – Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea continutului compromitător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov[20].

Legionarii se prezentau ca principala fortă politică si paramilitară din tară, dar, conform instructiunilor de la Berlin, care voia să-si asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiti să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania si acceptat de populatie, mai ales de armată. Asa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut de unul singur să devină seful statului, întrucât nu fusese lider politic si nu avusese vreo formatiune politică proprie (în timpul „revolutiei legionare”, Antonescu era în domiciliu fortat la mânăstirea Bistrita). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justitia, finantele si serviciile secrete – conduse de antilegionarul Eugen Cristescu – si a respins constant pretentiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier si Miscarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în acelasi timp de Miscarea Legionară ca de o contrapondere, o amenintare, pentru a-i preveni o eventuală neobedientă.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, coruptia a devenit oficială, legea, facultativă, iar drepturile omului, precum si siguranta persoanei, a libertătii de exprimare, a exercitării profesiei si a proprietătii au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activităti la care el nu a vrut să-si murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiti un milion si jumătate de refugiati, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese si un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar[21][22] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiesti. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria tării, cât si în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere fortată a capitalurilor si bunurilor evreiesti numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari[23]). La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940[24] în ralierea economiei române la actiunile germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946 că a parat cererile repetate ale germanilor de a se creste productia de materii prime necesare sustinerii efortului de război si pătrunderea capitalului german în economia românească. Iar subsecretar în ministerul finantelor, Mircea Vulcănescu a declarat în procesul lotului doi de inculpati la Tribunalul Poporului din Bucuresti că Germania a plătit cu aur furniturile exportate de România[25].

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, si s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fata nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată si cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distinctii, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor si libertătilor cetătenesti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiintarea institutiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) si a nationalismului extremist.

Regele Mihai, la vârsta de 19 ani a fost o fantosă în mâna lui Antonescu,D [26] care se visa un alter-ego al maresalului Philippe Pétain, (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu s.a.).
[modifică] Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele si experienta organizatiilor paramilitare naziste din Germania, SA si SS: teroare si haos, descinderi prin fortă, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argesanu, Victor Iamandi. Actiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost ucisi 64 de detinuti, toti fosti demnitari.

Simtindu-se amenintat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare si dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi sefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini si cu generalul Antonescu”) si si-au promis colaborarea si sprijinul reciproc (această promisiune va costa viata a zeci de mii de soldati si ofiteri români pe care Antonescu, constient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad si-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea si sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infractiunilor în contra ordinei publice si intereselor statului” si la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desfiintat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, si a înlocuit toti prefectii si chestorii legionari.

Legionarii au reactionat cu o serie de actiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări si incendieri de institutii, sinagogi etc. Au fost atacati, schingiuiti, batjocoriti si ucisi demnitari români, militari si evrei (Pogromul de la Bucuresti) La Bucuresti a fost prins pe stradă un grup de soldati, asupra cărora, după ce au fost bătuti, s-a turnat petrol si li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declansată la 21 ianuarie 1941 si înăbusită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinsi, judecati si condamnati la diferite pedepse, iar miscarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetăteni români ucisi de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat National-Legionar” si orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari si tehnocrati. Vicepresedinte al consiliului de ministri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu maresalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrita a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin si pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia si Japonia) si a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.
[modifică] „Ostasi! Vă ordon: treceti Prutul!” – Războiul împotriva URSS
Fanionul de mareşal al lui Ion Antonescu

„Ostasi! Vă ordon: treceti Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept si national”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania si aliatii săi.

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de maresal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 si 2352 bis/21 august 1941 – impuse de el – Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si clasa I F .
Memoriul lui Iuliu Maniu si C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) înpotriva trecerii Nistrului

La eliberarea teritoriilor Basarabia si Bucovina de Nord – până la sfârsitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntasii partidelor istorice, Maniu, Brătianu si altii, să oprească trupele la granita recunoscută a României si să nu-si caute aventuri si cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.

Zona dintre Nistru si Bug, Transnistria a intrat sub administratie românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei si Ungariei, Maramuresul de Nord si Banatul Sârbesc. Maresalul s-a opus ocupării acestor teritorii si a pus conditia ca administratia Banatului Sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic si nu există surse obiective care să poată indica care a fost pozitia reală a majoritătii poporului român, sau a diferitelor sale pături sociale, fată de hotărârea de a intra în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune si abrogarea „statului national-legionar” si al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în proportie de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin si sursă de putere. În cartea Antonescu si generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Dutu si Florica Dobre[27] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofiterilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuti în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofiteri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcusu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu si Gheorghe Argesanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail si Constantin Atanasescu etc.[28] La scurt timp au fost trecuti în rezervă alti 84 de ofiteri superiori[29]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, coruptie, vinovati de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai multi au prevalat considerente de natură subiectivă, dorinta lui Antonescu de a plăti polite vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail si Aurel Aldea, cu fostii aghiotanti regali Alexandru Orăsanu si David Popescu s.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturati alti peste 20 de generali si colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuti în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici[30], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu[31]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 si numit guvernator militar al Bucovinei[32]. Cei mai multi dintre ofiteri au fost scosi din cadrele active deoarece si-au exprimat rezerve fată de greselile tactice si strategice ale lui Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut – după înfrângerile de la Moscova si Stalingrad – toate rezervele armatei, conform promisiunilor fată de Hitler, cu riscul de a lăsa tara descoperită în fata unor eventuale actiuni beligerante unguresti. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea si Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldati si ofiteri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morti, răniti sau dispăruti – pierderi umane – si 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.

Cei care au luat pozitie fătisă fată de „conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminati, iar cei care au actionat cu discretie, sabotând hotărârile maresalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au mentinut.
Soldaţi români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După esecul ofensivei germane asupra Moscovei, desi întelesese încă din septembrie 1942 că prăbusirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă si că războiul era pierdut, credincios obligatiilor luate fată de Hitler, în loc să-si scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unităti românesti spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese si acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, seful Marelui Stat Major s-a opus intentiei maresalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordantă cu posibilitătile de echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis si trecut in rezervă[33]. Ajutorul său si noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispozitii, reducând numărul efectivelor care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu si a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 si 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele si câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în tară circa 220 000 de soldati care ar fi trebuit să ajungă în Stepa

Tentative de armistitiu

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu – pentru a preveni eventualele initiative ale opozitiei – să mimeze că se interesează de o cale pentru iesirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 si până la 23 august 1944, în numele guvernului de la Bucuresti, diplomatii români au făcut tatonări printre Aliati pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru si de stânga s-au reunit, atrăgându-l si pe rege de partea lor, pentru a obtine de la Aliati un armistitiu avantajos. În conditiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistitiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 – martie 1944) si Stockholm (noiembrie 1943 – iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, si la Cairo (martie – iunie 1944), din partea opozitiei. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele maresalului Antonescu, si Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegatiei române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, conditia armistitiului: „capitulare neconditionată”, conditie respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, îsi exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau sustinute si de Marea Britanie si Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomatilor lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia si interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în bratele Moscovei încă de la Conferinta de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Interventiile liderilor politici pentru o pace separată erau si ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, regele era considerat o marionetă si sanse reale de insurectie nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opozitie, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. si P.C.R. au pus bazele unei coalitii nationale, Blocul National Democrat, care si-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistitiului cu Natiunile Unite si instaurarea unui regim democratic. Regele si-a dat acordul pentru înlăturarea prin fortă a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistitiului cu Natiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistitiu, Regele Mihai l-a destituit si l-a arestat.
[modifică] Antisemitismul activ si „Curătirea terenului”
Deschiderea uşii unuia din vagoanele trenului morţii de la Iaşi

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, cu eclatări periodice, incrustat în istoria românească si care s-a dezvoltat în paralel cu colaborarea si fecundarea reciprocă interetnică, a fost importat si propagat partidul Totul pentru Țară si de Miscarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga si Ion Gigurtu si amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. El a fost aplicat minoritătii evreiesti de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură, activă, care s-a manifestat prin masacre, atrocităti si jafuri fată de cetătenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iasi, „trenurile mortii”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa si altele. Politica de purificare etnică declansată si controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetătenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea economică a populatiei evreiesti[35]. Au fost deportati în Transnistria 195.000 de cetăteni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viată 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au fost masacrati peste 300.000 de evrei[36]. Situatia romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetăteni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supravietuit si au reusit să se reîntoarcă în România[37].

Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot mantiona:

-Limitarea drepturilor si libertătilor: Evreilor le-au fost anulate autorizatiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj si turism. Au fost confiscate vasele maritime si fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radioreceptie, pentru a nu răspândi „stiri de propagandă contra intereselor tării…, alarmând permanent populatia”. Le-a fost retras permisul de conducere a autovehiculelor.
-Confiscări si deposedări de bunuri: au fost confiscate si trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietătile rurale ale evreilor, sub orice titlu, si proprietătile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor institutii, iar 58.980 particularilor.
-Constrângerea la diverse contributii sau prestatii. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligatia evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” – valoarea hainelor si a altor contributii în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei[38][39]

-Scriitorii ostateci‎‎ – în 1941 administratia antonesciană a afisat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntasi ai intelectualitătii române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâti în cazul inobedintei vreunui evreu fată de regim. Lista cuprindea si numele unor scriitori decedati (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.
Pentru detalii, vezi: Scriitori ostateci.

În sedinta din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul si ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat ministrilor: „Asa că vă rog să fiti implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înteles de unii traditionalisti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea fortată a întregului element evreu din Basarabia si Bucovina, care trebuie zvârlit peste granită… Veti fi fără milă cu ei. Nu stiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de actiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică si revizuire natională… Dacă este nevoie, să trageti cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal si spun că nu există lege… Deci, fără forme(formalităti), cu libertate completă(de actiune)”[40].
Evrei deportaţi sub supravegherea unui soldat român

La sfârsitul lui octombrie 1941, articole redactionale din presa românească – care exprimau linia oficială – au anuntat românilor că „problema evreiască a intrat în faza solutiei finale si că niciun om din lume si nici o minune nu pot împiedica solutionarea ei”. Guvernul a anuntat că România „s’a înscris printre natiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiesti, nu numai locale, dar si europene”[41]. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni si nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare”[42].

„Curătirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „solutia finală”. Ordinul de curătirea terenului, de exterminare a unei părti a evreilor din Basarabia si Bucovina si de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie initiativă si nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria si armata, în special administratia civilă a armatei, pretoratul. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea si actionarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor[43] Jandarmeria a primit ordinul de curătire a terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni si Galati. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fata subofiterilor si ofiterilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curătire a terenului, prin care se întelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflati pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspectilor, a activistilor de partid, a acelora care au ocupat functiuni de răspundere sub autoritatea sovietică si trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atentia jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fasă până la bătrânul neputincios, toti fiind periculosi pentru natia română”[44].

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” si transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autoritătile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de teama consecintelor, fie întrucât nu credeau în existenta unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale si a cerut instructiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executati toti cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou[45].

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informatii si jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administratiei civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat sefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, si colonelul Ioan Mânecută, în Bucovina, era subordonată la începutul operatiunii generalului Constantin Vasiliu si mai târziu generalului Topor.

După emiterea acestor ordine speciale de curătirea terenului, teritoriul dintre Nistru si Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine si lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferenta fată de sanitatie periclita populatia locală neevreiască, militarii români si membrii minoritătii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dintii de aur, inelele si verighetele, banii jefuiti dispăreau în drum spre vistieria statului.

Crime asupra populatiei evreiesti locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale mortii formate din jandarmi români[46] în drumul spre zona de relocare din est[47].

Zeci de mii de evrei au fost ucisi în Odesa[48], Bogdanovca[49] si Akmecetka[50][51] în 1941 si 1942.
Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Odesa.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitătile Einsatzgruppe D, si cu alte formatiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, coruptia si ineficienta camarazilor români care au actionat neplanificat, n-au sters urmele executiilor în masă si au comis jafuri, violuri sau împuscări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele si dispozitiile în această privintă reiese că germanii erau furiosi de lipsa de organizare si planificare si nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unităti ale Einsatzgruppe D si de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informatii cu privire la executii si jafuri si despre modul de actiune neorganizat al românilor, conchizând că „solutionarea problemei evreiesti de către români în regiunea dintre Nistru si Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul politiei de sigurantă SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reprosat numeroaselor executii dacă pregătirile tehnice si executiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor ucisi pe locul în care au fost împuscati, fără să le îngroape”[52].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimisii lui Himmler din Sicherheitspolizei, solutia finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici exceptii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazati si arsi într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiti „utili” economiei nationale sau cu drepturi exceptionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile[53]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane si cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad si că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) si umane, Hitler nu intentiona să retrocedeze României Transilvania de Nord.

Guvernantii români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentantii puterilor occidentale privind ordinele speciale de curătirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din Bucuresti si nuntiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audientă urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor fată de evrei si a cere clementă. [54] Ambasadorul Statelor Unite la Bucuresti, Franklin Mott Gunther, primit în audientă de Ion si Mihai Antonescu a protestat fată de atrocitătile antievreiesti. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atentia permanent si insistent celor mai de seamă autorităti române reactia inevitabilă a guvernului meu si a poporului american fată de un astfel de tratament inuman si chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovati si lipsiti de apărare, descriind pe larg atrocitătile comise contra evreilor din România. Observatiile mele au trezit în maresalul Antonescu si la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise „din greseală” sau de „elemente iresponsabile” si (promisiuni) de moderatie în viitor… Programul de exterminare sistematică continuă totusi si nu văd vreo sperantă pentru evreii români atâta timp cât actualul regim… va rămâne la putere”[55].

Politicieni si intelectuali români marcanti – înfruntând riscuri serioase – au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu interventia Reginei mamă, Elena, împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria si repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu si a rămas impresionat de întelegerea si compasiunea prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat Eminenta Sa Andrea Cassulo… misiunea… onorează credinta iudaică si crucea care a fost pângărită…Voi fi astăzi la M.S. Elena si la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr”[56]). Interventia lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe maresalul Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Ministri, Antonescu spunea: „Să se publice structura oraselor pentru ca să vadă si tara cât era de compromisă si de amenintată viata economică si dezvoltarea spirituală din cauza ticălosiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenti erau partidele „nationaliste” din Transilvania si Regat. Dacă voi lăsa mostenitorilor regimului aceeasi situatie, voi face si regimul meu părtas la această crimă. Voi trece peste toti si peste orice greutate pentru a purifica natia de această neghină. Voi înfiera la timp pe toti acei care au venit – ultimul dl. Maniu – si vor veni să mă împiedice a răspunde dorintei majoritătii imense a acestei natii… Să se publice integral această rezolutie a mea odată cu publicarea statisticei si memoriului de fată. Publicarea până la 10 septembrie[57].

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei – Evacuarea ţiganilor în Transnistria

De teama judecătii puterilor democratice, care de la sfârsitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state si conducători care au luat parte la exterminarea populatiei civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a initiat o vastă actiune secretă de falsificare, sustragere si înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România si Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani si pe legionari, pentru executiile în masă comise de armată si jandarmerie la Iasi, în Basarabia si în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci si absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea tării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul national just al României – eliberarea celor două provincii românesti ocupate de URSS în iunie 1940 -, si de uriasele pierderi umane si materiale ale României într-un război inutil si lipsit de glorie[G]. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat si la Ministerul de Interne si în special la Marele Stat Major[H][58].

Rezultatele ordinelor speciale de curătirea terenului au fost următoarele:

– România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.
– Toate crimele si pogromurile antievreiesti de pe teritoriul aflat sub conducerea statului român au fost exclusiv rezultatul actiunilor unor cetăteni români.
– Cu exceptia Pogromului de la Dorohoi si a altor cazuri izolate[I], marile actiuni antievreiesti (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obstesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Miscării Legionare (Pogromul de la Bucuresti), fie de guvernul antonescian.
– Cu toate masacrele si prigoana, situatia finală a cetătenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în tările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia[J]) sau mai îndepărtate (Franta, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord si-au salvat viata trecând în România [59]

Au fost români care, riscându-si constient viata, au acordat ajutor evreilor persecutati. Cu mici exceptii (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorati de statul român. 55 dintre ei au fost distinsi de Israel cu cetătenia de onoare si cu titlul, diploma si medalia Drept între popoare.
[modifică] Ideologia lui Antonescu
Colonelul Antonescu si „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)

În privinta orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradictii, cu o mentalitate nebuloasă si oscilantă, el s-a situat pe pozitii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea conditiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independentă (1877-1878), cât si acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: …„jidani, care împreună cu englezii si americanii, au dictat pacea”(din 1919) … si că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) conditia înjositoare a acordării de drepturi cetătenesti evreilor, …„datorită căreia s-a jidovit tara si s-a compromis economia românească si puritatea rasei noastre”… „El (Brătianu) … a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fata evreilor si a francmasonilor, care si-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” [60]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comunistii, rusii, sistemul democrat si liberal constituiau un amalgam, dusmanul care trebuia nimicit, ca o cerintă impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicatii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: …„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre si de acolo îl expediem în tările slave. (…)Domnilor, să aveti înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum si datorită cărui fapt suntem azi împestritati cu atâtia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” [61].

Maresalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului national-legionar, îmbrăcat în cămasă verde cu diagonală (uniforma legionară) si salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Miscării Legionare[62].

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[63]. Comparativ cu Hitler, Stalin si Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăteni români martirizati pe constiintă, poate fi considerat un „dictator moderat”.

Simpatiile maresalului au fost filoengleze si filofranceze în perioada în care a fost atasat militar la Londra si Paris si filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această polită a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienta sa fată de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe si interne (fată de minorităti), precum si a armatei române, intereselor germane.

Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineata, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetătenilor să iasă din casă în cămasă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă si cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteste un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a iesit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”[64] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiter din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasati de miscarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului sef) ”legenda că Maresalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înteleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat si sifilisului si malariei a putut da nastere mitului unui Antonescu sifilitic.

Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferintă era chinina, completat cu plasmokina si atebrina (produse Bayer). Injectiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului cerebral, desi provocau intoxicări cronice, bismutoză. Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia – infestarea indusă cu malarie care, prin socurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potentialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) si fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat[65][66].

Istoricul si publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Maresalul si evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competenta si corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Maresal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. …Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit si acest amănunt pentru a justifica cumva reactiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînteles sau reprezintă erori foarte grave. Consecintele unora dintre ele le tragem si astăzi.”[67]
[modifică] Procesul si moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost detinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în tară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucuresti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de fostii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe si vicepresedinte al consiliului de ministri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), si Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din Bucuresti a pronuntat 13 sentinte de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnati au fost gratiati cu comutarea pedepsei în închisoare pe viată si 6 condamnati in absentia, care nu si-au mai executat pedeapsa.[68][69][70].

Raportul oficial[71] a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari si nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de executie, Ion Antonescu a exclamat: “Iar tie, popor ingrat, nu-ti va rămâne nici măcar cenusa mea”. “[…] După care s-a dat comanda pentru executie. Armele au fost încărcate si atunci când s-a tras, Maresalul a salutat ridicându-si pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Maresalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot si a spus: ‘Nu m-ati împuscat, domnilor, foc!’, după care gardianul sef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână si l-a împuscat în cap. Doctorul i-a examinat si a spus că Antonescu si Vasiliu erau încă în viată. Gardianul sef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puscă de la unul dintre gardieni si a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pusca s-a blocat si ea. A schimbat pusca cu alta si a mai tras alte trei focuri în diferite părti ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Maresal si i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou si a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viata. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăstiati, dar el mai misca si mai spunea ceva ce nu putea fi înteles. Gardianul s-a dus din nou si i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat si pe Vasiliu mort.”
Execuţia lui Ion Antonescu

Sentinta din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 si reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucuresti la 5 decembrie 2006[72].

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casatie si Justitie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinta Curtii de Apel Bucuresti si a respins definitiv cererea de revizuire a sentintei date de Tribunalul Poporului din Bucuresti, din 17 mai 1946.[73]
[modifică] Campania de reabilitare a lui Antonescu

Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu si a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor si surselor care nu corespundeau noii linii oficiale si popularizarea selectivă si contorsionată a datelor istorice – metodologie utilizată de oficialitătile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici si ziaristi, cale de peste o jumătate de secol. Pentru reabilitare au actionat două grupe de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit ulterior eliminării lui Ceausescu:

A. Comunistii – numit prim-ministru prin decret regal, la 5 septembrie 1940 de câtre regele Carol al II-lea, Antonescu a fost demis în mod legal, prin decret regal si arestat de câtre regele Mihai I la 23 august 1944, cu sprijinul Blocului National Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) si a unor ofiteri hotărâti să-si salveze tara de la dezastru. În urma încercărilor liderilor comunisti de a accentua participarea lor la răsturnarea regimului (la acea dată Partidul Comunist Român avea circa 1.000 membri) acest act a devenit o lovitură de stat, în care lor le revenea rolul principal. Ceilalti participanti, Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, etc., au fost arestati, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare natională[74][75]. Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devnit secundar prigoanei contra comunistilor (vezi interviul acordat de presedintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai pentru populatia evreiască în Europa. Multi altii au fost ucisi în acelas fel, inclusiv polonezii (…) În România de sub nazisti evreii si comunistii au fost tratati la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca un act de luptă de clasă si nu unul de purificare etnică.[76] [77]. Romii nu erau luati în consideratie.

B. Fostii colaboratori cu regimul lui Antonecu, [78] si profitorii, îmbogătitii din surse oculte (jaful sistematic al evreilor[79]), care au ocupat si în regimul comunist pozitii în presă si alte posturi de unde, cu îngăduirea tacită a oficialitătilor, puteau să influenteze opinia publică (vezi cazul Radu LeccaK ).

Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis si nu a jefuit personal; ordinele i-au fost executate ad literam, sau amplificate, de cohorte de colaboratori recrutati din toate straturile sociale. Istoricul Radu Ioanid mentionează că foarte putini fascisti români implicati în Holocaust au fost arestati si judecati si niciunul nu a mai fost executat ulterior lui Antonescu, explicatia fiind atât în dorinta oficialitătilor de a oculta un trecut jenant cât si în relatiile tensionate cu evreii supravietiutori ai Holocaustului, hotărâti să emigreze spre Israel si cu liderii lor cu vederi liberale.[80]

Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistitiu cu România.[81][82] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzati de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii si crime împotriva umanitătii. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 condamnări la moarte, peste 200 condamnări la închisoare pe viată si alte sentinte.[83] Dintre cei judecati si condamnati în contumacie, majoritatea nu si-a ispăsit niciodată pedeapsa.

Unora dintre condamnatii la pedeapsa capitală li s-a comutat sentinta la închisoare pe viată. Condamnatii pentru crime de război au fost eliberati parte, în baza unui decret din 1950 si restul au fost eliberati ca „reeducati social”, între 1962 si 1964 prin amnestiere.[84] Suspecti de crime de război detectati ulterior, nu au mai fost anchetati, sau judecati.[85]

Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan si comunicant cu denigrarea si cu înăsprirea tratamentului fată unul dintre principalii săi acuzatori potentiali, victimile Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comunisti, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar efectiv. Regimul comunist instaurat în România după război a garantat prin Constitutie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul – interzis prin lege – a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a actionat cu asprime fată de «elementele burghezo-mosieresti», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate», etc., care formau marea majoritate a evreilor din România.

Primul ziar suspendat de către comunisti, în februarie 1945, a fost „Curierul Israelit”, iar redactorul sef, dr. Wilhelm Filderman, presedintele Comunitătilor Evreiesti din timpul războiului si fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În anul 1948 au fost expulzati din România o serie de conducători evrei: dr. Filderman, judecat si condamnat în contumacie, Marele Rabin dr. Alexandru Șafran, Rabinul-sef al evreilor din România, s. a. In decursul anilor 1953 – 1954 au fost arestati si condamnati pe diferite motive liderii evrei A. L. Zissu[86] si Jean Cohen, apoi au urmat procesele anti-sioniste care s-au desfăsurat în tribunale militare, fără avocati si procurorii refuzând probele cu martori. Inculpatii erau adusi în fata instantei după „pregătiri speciale”, siliti prin torturi si înfometare, să semneze mărturii mincinoase în care recunosteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român si împotriva socialismului”. Sentintele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 si 25 ani de temnită grea. Presedintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuti, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler si Emil Calmanovici sau l-a condamnat la muncă silnică pe viată pe Belu Zilber[87], (vezi si Situatia cetătenilor români de etnie evreiască în regimul comunist).

Mentionarea acestor actiuni anti-evreiesti nu vine să concureze, să pună în umbră samavolniciile regimului comunist fată de întreaga populatie, ci să ilustreze un anumit proces de măsluire a istoriei.
[modifică] Tezele lui Ceausescu si Umanismul socialist

România anilor 1948 – 1953 se caracteriza printr-o etapă anticulturală, de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ cât si documentar. Florin Müller, căruia îi apartine această caracterizare, vorbeste de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere si desincronizare de la cercetarea istorică mondială”.[88]

Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceausescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătătirea activitătii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 si continuând cu Tezele din Mamaia din 1982. Ceausescu, sub numele de Umanism socialist a impus expandarea propagandei cu caracter militant-revolutionar si realist-socialist (în fapt, maoist/neo-stalinist) în artă, istorie, etc. Aceste teorii, care permiteau si impuneau contorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice ale poporului român, curent care se află la baza nationalismului cultural[89][90][91]), la un nationalism socialist care reabilitau o serie selectivă dintre notoritătile care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceausescu din iulie 1971), sau Antonescu (inclusiv titlul de Conducător), ca un util precedent istoric pentru cel ce se pregătea să devină viitorul dictator si se auto-prezenta ca un apărător al traditiei si valorilor românesti, un pas pe calea spre cultul personalitătii [92][93][94][95].

Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier si Antonescu si sponsor important al activitătilor neo-fasciste si de extremă dreaptă din Romănia de după 1989, a scris o serie de lucrări de pe pozitii protocroniste. El a devenit un colaborator semi-oficial al lui Ceausescu, care i-a facilitat accesul la o serie de documente inedite despre Antonescu, care au generat o lucrare apologetică în patru volume despre Maresal si regimul său (publicată în propriile sale edituri).[96][97]
[modifică] Regestionarea istoriei după decembrie 1989

Istoricii de etnie română care nu s-au lăsat antrenati în procesul de falsificare a istoriei au adoptat o pozitie de ambiguitate defensivă. Academicianul Florin Constantiniu scrie în „O istorie sinceră a poporului român”: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reprosa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.

„Ne-am obisnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face constiinta românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru mentinerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv si confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalitătile sale tutelare fiind totdeauna luminoase si, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile…” (Adrian-Paul Iliescu, [98])

În acest context, istorici si jurnalisti evrei din România s-au mobilizat la adunarea si arhivarea documentelor si a mărturiilor supravietuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât si din anii săi pregătitori, ca un monument funerar si o obligatie postumă fată de o etnie decimată. Încă din anul 1945, Marius Mircu (care, după al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi [99], Pogromul de la Iasi si lagărele din Transnistria[100]) si Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.[101] Între anii 1946-1948 Matias Carp a publicat voluminoasa „Cartea Neagră”, un studiu detailat despre diferitele faze ale holocaustului.[102][103]

„Toate societătile (statale) post-comuniste se găsesc în fata dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democratie functională nu se poate baza pe minciuni, negare si amnezie. România iesită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de fosti comunisti…” (Vladimir Tismăneanu,[104]).

În acest regim quasi-democratic campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neo-fasciste din afara granitelor României, a încăput pe mâna specialistilor în manipularea opiniei publice, fosti colaboratori ai lui Ceausescu, de la senatorul, poetul si publicistul de stânga Adrian Păunescu si până la publicisti si politicieni de extremă-dreaptă, ca fondatorul si presedintele Partidului România Mare (PRM) si discipolul lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceausescu, vezi: Antologia rusinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM s.a.

Prentru a crea un brand «Antonescu» specialistii s-au folosit de metode profesionale, uneori bazate pe date provenite din biroul de stergere de urme si măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,[105] prezentându-ne un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare si sanctificare. Maresalul a fost prezentat ca:

-Omul de familie, iubitor de sotie
-Nu a fost sifilitic – „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând” (Istoricul si publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998 „Armata, Maresalul si evreii”, vezi mai sus).[109]
-Ctitorul de biserici[110].
-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antonesti) – printre satele distruse de inundatii din primăvara lui 1941 au fost si comunele Aref si Corbeni, de lângă Curtea de Arges. „…Țăranii argeseni si-au atintit ochii spre Bucuresti, desi stiau că diriguitorii tării sunt ocupati cu războiul si, în plus, nu fuseseră alesi, nu apartineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credintei si al respectului pentru tăranul român, Maresalul Ion Antonescu, … a ordonat … lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, … care „să fie un sat model, care să dea directia dezvoltării rurale in România”.[111] Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului – evreii si prizonierii de război. Cu toti banii si munca depusă, acest proiect grandoman a esuat.
-Martirul – insinuarea că a fost judecat si condamnat, ca un act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist.
-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,J ) – Acelasi Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspiratie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. El se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecutiei evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate si că ele erau imediat difuzate prin publicatiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile si informatiile — între care si diversiunea cu „masacrul de la Abator” — erau apoi preluate de presa britanică si americană, ilustrând aceeasi temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga actiune este initiată si condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”[112]
Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în fata unei biserici dintr-o piată centrală din Bucuresti la a 55-a aniversare a executiei, în 2001, C.V.Tudor a deplâns „…moartea martirului … care i-a apărat pe evrei…”. Problema bustului, în urma scandalului si protestelor stârnite în România si în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalitătii locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă.[113][114] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, ca o replică la presiunile Comitetului Helsinki a declarat: „Informatiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” si că „statuile maresalului Antonescu de la Sarmas, Călărasi si Jilava au fost demontate iar cea din Bucuresti a fost acoperită. Cât priveste portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus intr-un loc public.

Ordonanta de Urgentă nr. 31, care interzicea I.- organizatiile rasiste, fasciste si xenofobe si monumentele care onorau pe condamnatii pentru crime contra umanitătii, II.- protectarea mostenirii evreiesti (inclusiv cimitirele, care fuseseră adesea pângărite de elemente fasciste). Această ordonantă care a impus eliminarea unor busturi ale lui Antonescu si redenumirea unor stăzi, a trezit dispute aprige în presă , cu deosebire, interzicerea cultului criminalilor de război. Scrisă în pripă, ordonanta putea fi manipulată si reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, printre liderii PRM, a refuzat să scoată bustul Maresalului din incinta primăriei. După anchete ale politiei si presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular.

Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă cu profesionalism de cercurile interesate, si nestingherită, necombătută de „regimul hibrid quasi-democratic, condus de fosti comunisti si bazat pe minciuni, negare si amnezie”[118] a dat roadele scontate. Școala si mas-media se luptă si astăzi – cu o eficientă si o motivatie inegale – pentru a eradica aceste roade. Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” alesi de participanti, Antonescu a iesit pe locul 6.

Antisemitismul si negationismul

Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat cartea elevului său, deputatul PRM Vlad Hogea, Nationalistul, o culegere de articole care apăruseră în revista „România Mare”, printre care „Care Holocaust?”, „Acesti evrei care ne conduc viata” etc.[119] România de după 1989 văzuse inundarea librăriilor cu scrieri virulent-xenofobe, antisemite, naziste si neo-naziste, ca „Mein Kampf”, „Protocoalele înteleptilor Sionului” etc., deci Nationalistul ar fi putut trece neobservat dacă Buzatu nu s-ar fi folosit de o stratagemă: pentru a spori provocarea, el a izbutit să tipărească cartea lui Hogea la o editură a unui institut iesean aflat sub auspiciile Academiei Române. Scandalul s-a declansat odată cu lansarea cărtii (la oficiul PRM din Bucuresti – vezi: Jurnalul National, 25 august 2001). Presedintele Academiei, prof. Eugen Simion, a declarat că nu a stiut nimic si nici nu a aprobat această editare. Procuratura a demarat o anchetă pentru publicarea de texte antisemite, anti-maghiare si xenofobe. Prefectul de Iasi, Corneliu Rusu-Banu, a interzis comercializarea cărtii în librăriile din regiune.[120]. La protestele liderilor maghiari, romi si evrei „România Mare”, (24 august 2001) a replicat cu un lung articol care începea cu fraza: „Fată de încercările sioniste de a pedepsi Academia Română pentru publicarea „Nationalistului” atragem atentia Mafiei evreiesti: Lăsati România în pace!…”. Ulterior, C.V.Tudor, ca si Vlad Hogea, au negat că ar fi fost xenofobi sau antisemiti.

Toată această propagandă antisemită, aparent lipsită de substrat într-o tară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstractie de cei doi vectori care o actionează:

1. Dintre toate marile proiecte pe care si le-au asumat Antonescu si colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reusită – din punctul lor de vadere – a fost purificarea etnică, Holocaustul.
2. Recunoasterea oficială a Holocaustului românesc incumba obligatia statului romăn de a despăgubi victimele si urmasii si de a retroceda averile evreiesti jefuite, atât din custodia statului, cât si din mâinile particulare.

Acest al doilea motiv a ridicat negarea Holocaustului român, «negationismul», la nivel de politică de stat.

Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO, si apoi, în CE s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie „cu Antonescu pe steag” [121][122] Desi documentele din arhivele românesti si internationale, precum si literatura de specialitate au demonstrat indubitabil circumstantele Holocaustului, Presedintele Ion Iliescu si Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu au făcut declaratii negationiste, când, mai subtile si când, mai directe. Sub titlul ironic „O lectie de istorie de la Palatul Victoria”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declaratia Primului Ministru Adrian Nastase că „Maresalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive si negative”.[123].

După istoricul israelian Michael Shafir, negationismul, măturarea sub pres a crimelor din Holocaustul local a fost aboptată de mai toate statele eliberate de sub comunism, într-un fel de globalizatie a falsificării istoriei.

La sfârsitul lui iunie 2002 Academia Română a organizat un simpozion cu subiectul „Holocaustul si implicatiile sale pentru România”. Profesorul Gheorghe Buzatu, „istoric negationist, deputat din partea PRM si specialist în manipularea opiniei publice” (Randolph Lewis Braham ) a prezentat o tentativă de diluare a subiectului, si de devierea sa în alte directii, cu conferenta despre „«Holocaustul rosu» care a produs milioane de victime în toată lumea”.[126] Conferinta lui Răzvan Theodorescu a cuprins si declaratia nagationist-scăldată că: „România nu a avut nimic a afce cu Holocaustul dar, sub regimul lui Antonescu si ca urmare a ocupării teritoriilor de dincolo de Nistru, România a participat la Holocaust. … Dacă Holocaustul poate fi văzut ca o epocă istorică si o actiune de exterminare în masă organizată de Germania în teritoriile ocupate de Germania si de aliatii săi, mi se pare că istoria Basarabiei, Bucovinei si a tinutului Herta indrituieste opinia pe care am enuntat-o deja în Parlament: in România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust”, a spus Răzvan Theodorescu. Prezent la manifestare, istoricul Florin Constantiniu a apreciat că politica lui Ion Antonescu din anii 1941-1942 prezinta trăsături specifice tărilor din spatiul Holocaustului: o politică de stat antisemită, ca si deportarea si exterminarea evreilor. „Populatia evreiască a fost supusă unei politici nemiloase care a urmărit să o îndepărteze din viata publică. Deportările si executiile au lovit mai ales pe evreii din Basarabia si Bucovina. În vechiul Regat, progromul de la Iasi si trenurile mortii au fost episoadele cele mai tragice”, a spus Florin Constantiniu.[127]

La Conferinta OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003) cu peste 300 de participanti din lume, la nivel de ministri, secretari de stat, senatori USA, organizatii evreiesti etc. cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului in Europa contemporană”. Reprezentantii Guvernului Român (de rang secundar) au anuntat că România a recunoscut că „între 1940 si 1945 pe teritoriul tării noastre s-au petrecut crime de război…” Delegatii USA, Israelului si diferite delegatii ale organizatiilor evreiesti au cerut explicatii suplimentare cu privire la modul scandalos in care oficialitătile române neagă evidentele istorice.[128]

În „Ziarul de Iasi” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: …„Săptămâna trecutâ, în presa internatională, a apărut informatia halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma stirea si chiar mai mult îsi aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, in România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minoritatii evreiesti), ci numai de o ticălosie a unor români care au participat la Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nici o oficialitate. Dimpotrivă, imediat, Adrian Nastase l-a sustinut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reprosat numai oportunitatea gestului. Aceasta înseamnă că regimul actual este de acord cu aceste teze. Dintr-o afacere mai ales academică si morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică: aceasta ne aruncă dintr-o data cu mai multi ani înapoi, in vremurile în care cultul maresalului Antonescu, niciodată respins in mod serios de Ion Iliescu, era aproape un fenomen oficial”.

Declaratia lui Răzvan Theodorescu a provocat si o criză diplomatică – Israelul si-a rechemat ambasadorul de la Bucuresti pentru dicutarea cazului ajungând la concluzia că negarea Holocaustului în România, conform unor astfel de declaratii guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impun o reactie adecuată, pentru a pune România în sutuatia de a-si recunoaste faptele si responsabilitătile. Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare presedintelui Iliescu, propunându-i să numească o comisie de istorici „ astfel vom putea împreună să investigăm adevărul istoric si să publicăm faptele relevante cu privire la Holocaust în România.”[130] Reactia lui Iliescu a fost promptă, în mai putin de trei luni el a anuntat oficial numirea Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, prof. Elie Wiesel.

La 11 noiembrie 2004 Comisia a prezentat presedintelui Iliescu «Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România»,[131] care a fost admis în totalitate si declarat „Document de Stat”.
[modifică] Institutul National Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului din România

În 2005 Guvernul român a hotărât înfiintarea Institutului National Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului din România. Numărul maxim de posturi al institutiei este de 30, dintre care 15 sunt cercetători stiintifici. Hotărirea de Guvern de înfiintare mai prevede functionarea, pe lângă Institut, a unui Consiliu Știintific si a unui Colegiu de Onoare. Consiliul Știintific este un organ consultativ stiintific de specialitate, format dintr-un număr de până la 31 de personalităti reprezentative si recunoscute în domeniul studierii Holocaustului. Colegiul de Onoare este compus din personalităti ale vietii publice interne si internationale cu competente si merite în domeniul studierii Holocaustului. Membrii acestor două organisme sunt numiti de către ministrul Culturii si Cultelor, la propunerea directorului general al Institutului si activează benevol.

Mormântul Mariei Antonescu la cimitirul Bellu

-A Maria Antonescu (Rica) a fost arestată în septembrie 1944, detinută în custodie sovietică până în 1946, pusă sub arest la domiciliu în 1950, judecată si condamnată pentru crime economice în cadrul colaborării sale cu „Centrala Evreiască – CE” condusă de criminalul de război Radu Lecca (vezi mai josJ ). După cinci ani de detentie, a fost exilată în satul Bordusani din Bărăgan. A decedat în 1964.

-B Desi România se găsea în pragul dezmembrării teritoriale, a nazificării si a războiului, disensiunile dintre conducătorii politici se acutizau. Cele două partide xenofobe, de extremă dreaptă, Partidul National Crestin (9,20%) si Totul Pentru Țară (15,53%), rivale între ele, obtinuseră la ultimele alegeri parlamentare (decembrie 1937) un procent de 24,73% din voturi, în timp ce partidele democratice traditionale – si ele aflate în competitie aprigă – întruniseră 66,89%. Conform legii electorală în vigoare atunci, pentru formarea guvernului, un partid necesita un minimum de 40% din voturi.

-C Odată cu numirea sa ca prim-ministru (4 iulie-4 septembrie 1940), Ion Gigurtu, nazist si filogerman, a declarat că va duce o politică nazistă si antisemită si că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă si aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma. La sfârsitul lunii august 1940, în urma întâlnirii dintre Gigurtu si Hitler, relativ la doleantele teritoriale unguresti, România a acceptat arbitrajul lui Hitler, care a decis să se cedeze Ungariei 44.000 km pătrati din teritoriul Transilvaniei, inclusiv orasul Cluj. După tragedia retragerii pripite si haotice din Basarabia si nordul Bucovinei, retragerea din nordul Ardealului a decurs mult mai organizat, în decurs de două săptămâni. După preluarea puterii, Antonescu l-a arestat pe Gigurtu pentru trădare.

-D Istoricul Ioan Scurtu declară: Datorită situatiei României din acel moment, noul rege nu a putut depune jurământul în fata Parlamentului, fapt ce-l va determina pe Carol al II-lea să conteste legitimitatea urcării pe tron a fiului său. Primul decret semnat de regele Mihai a fost cel privind investirea generalului Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri, cu depline puteri pentru conducerea statului român(…). Asumându-si răspunderea conducerii statului, generalul Antonescu era ferm hotărât să nu îngăduie implicarea regelui în luarea deciziilor. În sedinta Consiliului de Ministri din 7 septembrie 1940, el declara: „Palatul nu se amestecă în nici o problemă a statului si acel ministru sau functionar al statului ce va fi prins de mine [că întretine legături cu regele] va fi destituit imediat si sanctionat”. În opinia sa, regele era doar „un simbol si nu are dreptul să se amestece în conducerea statului”. Regele Mihai avea să mărturisească: „Antonescu luase în mâinile lui treburile tării, iar eu devenisem un figurant”… „Nu mă duceam în Bucuresti decât din ratiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. <Convoca>, acesta este cuvântul”. Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat National-Legionar… La 10 mai 1941, Ziua Natională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înăltat la gradul de maresal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. Nici calitătile militare, nici vârsta, nici activitatea concretă nu justifica acceptarea unei asemenea demnităti, dar Antonescu aspira el însusi la gradul de maresal si îsi pregătea astfel terenul[4].

-E În urma înăbusirii rebeliunii legionare, Garda de Fier, ca partid politic, si Miscarea Legionară, ca organizatie fascistă paramilitară, au fost desfiintate definitiv în România, dar si-au continuat activitatea, la scară redusă, în diaspora, cu anumite rămăsite până în zilele noastre. Legionarii arestati au fost eliberati si unii expatriati, altii si-au dobândit comutarea pedepsei prin înrolare în unitătile de luptă ale armatei, iar altii, dovedind o deosebită elasticitate ideologică, s-au spăsit, colaborând fidel cu guvernul antonescian (Nichifor Crainic a rămas ministru si în al III-lea guvern antonescian, între 27 ianuarie si 1 aprilie 1941). După război acestia din urmă au refolosit metoda, devenind colaboratori ai Securitătii sau ai presei si institutiilor controlate de Securitate (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Marieta Sadova – actrită, Traian Herseni – sociolog etc.).

-F În afară de pelerina albă si transportul gratuit la clasa I, pe C.F.R., N.F.R. si S.M.R., decoratii cu Ordinul Mihai Viteazul – “pentru fapte de bravură sau eroism” -, mai primeau de la stat si câte 25 ha de pământ agricol si 500 m² de teren pentru construit o casă în zona urbană.

-G Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei si a Ținutului Herta, România a pierdut: suprafată – 50.762 kmp. (20,5% din suprafata agricolă a tării) si locuitori – 3.776.309, dintre care 53,49% români, 10,34% rusi, 15,30% ucraineni si ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% alte nationalităti.

-H Un exemplu de document fals a fost cel intercalat printre documentele Ministerului de Externe, de către cel care s-a ocupat de falsificarea documentelor la respectivul minister, o telegramă trimisă chipurile de Mihai Antonescu lui Ion Antonescu în trenul special al conducătorului în drum spre o întâlnire inventată cu Hitler [134][135]

-I Vezi Pogromul din Dorohoi[136], vezi si cazul maiorului Vasile Carp, comandantul Regimentului 86 vânători, care a comandat uciderea unor evrei la Ciudei, jud. Storojinet si la Zaharesti, jud. Suceava etc.

-J Bulgaria s-a aliat Axei la 1 martie 1941. Regele Boris al III-lea al Bulgariei a dus o politică de ambiguitate, primind de la Hitler teritorii (Cadrilaterul, Macedonia grecească), dar fără să-si riste un singur soldat. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Bulgare si a Parlamentului, el a refuzat predarea pe mâna germanilor a evreilor bulgari, dar i-a predat pe toti evreii din Macedonia ocupată. Evreii bulgari au fost salvati, pe când cei macedoneni au fost deportati la Auschwitz si exterminati.

-K Radu Lecca, unul dintre cei 13 condamnati la moarte de Tribunalul Poporului din Bucuresti în 1946, din grupul lui Antonescu, a fost gratiat cu comutarea pedepsei în închisoare pe viată. Aflat în custodia si sub anchetele Securitătii, a făcut o serie de depozitii în privinta regimului pe care îl deservise cu fidelitate, si care au fost adunate într-un dosar special (folosit ulterior ca o autentificare a memoriilor). Pe faptul că Lecca, la conducerea „Centralei Evreiesti – CE”, a avut un rol important în Holocastul românesc, istoricul Jean Ancel presupune că Securitatea l-a convins să scrie o versiune personală a istoriei României în cel de-al doilea război mondial, care să nege Holocastul.[138]. Pentru a-i facilita scrierea acestei cărti i s-a redus pedeapsa la 18 ani si 6 luni si apoi, a fost eliberat definitiv în 1963.[139] Aceste cotroversate memorii au fost publicate la un an după Revolutia din 1989, sub titlul: Eu i-am salvat pe evreii din România, de editura Roza Vânturilor, sprijinite de cercuri nationaliste si de Partidul Social Democrat aflat la putere.[140][141][142]

Referinte

1. ^ Constantiniu, Florin: Între Hitler si Stalin; România si pactul Ribbentrop – Molotov, Bucuresti, Danubius, 1991.
2. ^ Constantiniu, Florin: Hitler, Stalin si România – România si geneza Operatiunii „Barbarossa”, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 2002
3. ^ en Deletant, Dennis: Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940-1944, Palgrave Macmillan, London, pp.70, 257, 2006. ISBN 1-4039-9341-6
4. ^ Deletant, op. cit., p.39
5. ^ Betea, Lavinia: „Maria, dezmierdată Rica”, in Jurnalul National, 15 mai 2006. http://www.jurnalul.ro/stire-istoria-comunismului/maria-dezmierdata-rica-21398.html
6. ^ Deletant, op. cit., p.290,
7. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru: „Mărturii sub anchetă”, Magazin Istoric, martie 1998
8. ^ ***: Dictionar biografic de istorie a României, Ed. Meronia, 2008
9. ^ Betea, Lavinia: „Maria, dezmierdată Rica”, op. cit.
10. ^ Dutu A., Dobre F., Loghin L., Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) – Dictionar enciclopedic, Editura enciclopedică, 1999
11. ^ Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Theodora; Scurtu, Georgiana Margareta: Istoria românilor între anii 1918–1940, p. 280, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-15.htm
12. ^ Scurtu, Ioan: http://www.ioanscurtu.ro/content/viev/26/28/
13. ^ Deletant, op. cit., p. 83
14. ^ Cretzianu, Al.: Ocazia pierdută, Institutul European, Iasi, 1998, p. 6
15. ^ Giurescu, Dinu C.: Evreii din România (1939-1944), în: România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. ALL, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
16. ^ A – Nurenberg Law for the Protection of German Blood and German Honor, Sept. 15, 1935, traducere în engleză de University of the West of England, http://www.ess.uwe.ac.uk/documents/gerblood.htm
17. ^ B – Reich Citizenship Law, Sept. 15, 1935, traducere în engleză de University of the West of England, http://www.ess.uwe.ac.uk/documents/citizen.htm
18. ^ Musat, M., Ardeleanu, I., 35 de ani de la marile manifestatii populare îndreptate împotriva Dictatului de la Viena, în: Anale de istorie, 4, 1975.
19. ^ A.N.I.C.: Stenogramele Consiliului de Ministri, vol.1, p.103
20. ^ Cristian Troncotă, Mihail Moruzov si frontul secret, ed. Elion, 2004
21. ^ Giurescu, Dinu C.: România în al doilea război mondial, 1939-1947 – Evreii din România (1939-1944), ed. ALL. 1997, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
22. ^ en Ancel, Jean, The Economic Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim, Yad Vashem, 2007.
23. ^ en Dean, Martin: Robbing the Jews – The Confiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1935 – 1945, Cambridge University Press, 2008
24. ^ Giurescu, Dinu C., Cine poartă răspunderea?, [http//www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current7/mi5.htm]
25. ^ Revista Limite, Paris, editor Virgil Ierunca
26. ^ Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Theodora; Scurtu, Georgiana Margareta: Istoria românilor între anii 1918–1940, p 280, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-15.htm
27. ^ Dutu, A., Dobre, F.: Antonescu si generalii români. Un război surd si ciudat, 1999. http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current9/mi59.htm
28. ^ Magazin istoric, nr. 8-9/1998
29. ^ Magazin istoric, nr. 8/1996
30. ^ Magazin istoric, nr. 9/1967
31. ^ Magazin istoric, nr. 4/1968
32. ^ Nitu, Victor: Armata română în al Doilea Război Mondial, http://worldwar2.ro/generali/?language=ro&article=90
33. ^ Scafes C., Șerbănescu H., Scafes I., Andonie C., Dănilă I., Avram R., Armata română, 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
34. ^ Dutu, A., Dobre, F.: Drama generalilor români, p. 267
35. ^ en Ancel, Jean The Economic Destruction of Romanian Jewry, Jerusalem, Yad Vashem, 2007
36. ^ Solomovici, Tesu, Istoria Holocaustului din România, ed. Tesu, Bucuresti, p. 45-46
37. ^ Dutu A., Retegan M., Război si societate, vol. 1, RAO, 2000
38. ^ Giurescu, Dinu C.: România în al doilea război mondial, op. cit.
39. ^ en Ancel, Jean: The Economic Destruction, op. cit.
40. ^ Ancel, Jean: Surse arhivistice despre „Holocaustul din România” – Stenograma sedintei guvernului din 8 iulie 1941 (doc. 3), http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf
41. ^ Editorial: Rezolvarea problemei evreiesti, „Unirea”, 30.10.1941.
42. ^ Ion Antonescu, Răspuns la scrisoarea prof. I. Găvănescu, în: Curentul, 3.11.1941
43. ^ Ancel, Jean: Contributii la istoria României. Problema evreiască – Despre participarea Armatei Române la aplicarea „ordinelor speciale” vol. I, p. 119-125, ed. Hasefer, Bucuresti, 2001.
44. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Popoiu Constantin, comandantul legiunii de jandarmi Orhei si a altor comandanti, p. 4-5
45. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul împotriva a 19 comandanti militari si jandarmi care au executat ordine speciale în Bucovina si Basarabia, 12 februarie 1946
46. ^ „Raportul final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului din România”. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. pp. 139. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf.
47. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, p. 159
48. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, pp.169-178
49. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, pp. 165-167
50. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, p. 169
51. ^ Trască, Ottmar: „Ocuparea orasului Odessa de căre armata română si măsurile adoptate fată de populatia evreiască, octombrie 1941 – martie 1942”, in Institutul de Istorie „George Baritiu” din Cluj – Napoca, Historica Yearbook, p.377-425, 2008, http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%20OttmarTrasca.pdf
52. ^ Ancel, op. cit., Documentele Procesului de la Nürnberg: NO2651, NO2934, NO2938 NO2939, NO2949, NO2950, NO4540, NO52
53. ^ Nota Subsecretarului de stat Martin Luther – Ministerul de externe german, 17 august 1942, Arhiva Ministerului de externa german, K 212619-21, în – Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
54. ^ Safran, David: Cronica Rebeliunii Legionare, pp. 151-153, ed. Hasefer, Tel Aviv, 1967.
55. ^ Ancel, op. cit., Raportul ambasadorului SUA, Gunther, din 4 noiembrie 1941.
56. ^ Safran, David, op. cit., p. 157
57. ^ Presedentia Consiliului de Ministri – Nota din 31 august 1942 cu adnotări ale lui Antonescu – în: – Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
58. ^ Ancel, op. cit., pp. 24-25.
59. ^ Șorban Raoul, Invazie de stafii. Însemnări si mărturisiri despre o altă parte a vietii (Editura Meridiane, Bucuresti, 2003), ISBN 973-33-0477-8
60. ^ Drăgan, Antonescu, II, nr. 23, p. 24, în http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf – Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
61. ^ ASRI, Fond Penale, dosar 40010, vol. 77, pag. 29
62. ^ Google Video – Marea Manifestatie Legionara
63. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, pp. 371-372.
64. ^ Ioan Scurtu, Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evolutia regimului politic de la democratie la dictatură, Editura didactică si pedagogică, Bucuresti.
65. ^ Lewis, Robert Alan, Lewis’ Dictionary of Toxicology, CRC Press, 1998, p. 171.
66. ^ en Austin, Stephanie C.; Stolley, Paul D.; Lasky, Tamar: The History of Malariotherapy for Neurosyphilis: Modern Parallels (Historical Article, Journal Article), în: JAMA, 268-4, Jul 22, 1992
67. ^ Radu Delia, Ipoteze privind presupusele boli ale Conducătorului, http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060613_antonescu_boli.shtml
68. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru: „Procesul maresalului Antonescu”, ed. Saeculum si Europa Nova, Bucuresti, vol. 2:211, 1995-98.
69. ^ Ciucă, M-D.: „Procesul maresalului Antonescu”, vol. 2:432-439.
70. ^ Filmul executiei lui Ion Antonescu [1]
71. ^ Arhivele Statului, Bucuresti, Mai 1946
72. ^ Articol din cotidianul „Ziua” cu privire la achitarea partială a lui Ion Antonescu
73. ^ Instanta Supremă a respins reabilitarea maresalului Antonescu, în: Ziua on-line, nr. 4224, 6 mai 2008.[2]
74. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, pp.315-316, 324
75. ^ en Ioanid, Radu: Romania, în David S. Wyman, Charles H. Rosenzveig (edit.), The World Reacts to the Holocaust, Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, p.235, 1996, ISBN 0-8018-4969-1
76. ^ Cioroianu, Adrian: Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2005. ISBN 973-669-175-6
77. ^ Raportul final, op. cit., pp.321-331, 335-339, 347-385.
78. ^ en Cornis-Pope, Marcel; Neubauer, Marcel (edit.): History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004. ISBN 90-272-3452-3; vezi: *Guran, Letitia; Ștefan, Alexandru: “Romanian Literature under Stalinism”, p.112-124, *Neubauer, John et al.:, 1945, p.143-177
79. ^ en Dean, Martin: Robbing the Jews, op. cit.
80. ^ Ioanid, Radu: Romania, op. cit., pp. 235-236
81. ^ Raportul final. op. cit., Cap.12 – Trials of the war criminals, page 5
82. ^ en The Armistice Agreement with Rumania, în Avalon Project at Yale Law School, http://www.yale.edu/lawweb/avalon/wwii/rumania.htm
83. ^ Raportul final, op. cit., cap.12 – Trials of the war criminals, p. 1-2
84. ^ Raportul final, op. cit., cap.12 – Trials of the war criminals, pp. 2-3
85. ^ Raportul final, op. cit., pp.281, 315, 317-318
86. ^ Pelin, Mihai: „Sionistii sub anchetă. A. L. Zissu. Declaratii, confruntări, interogatorii. 10 mai 1951, 1 martie 1952”, Bucuresti, 1993.
87. ^ Wexler, Teodor: Procesul sionistilor, Comunicare la al 8-lea Simpozion “Memorialul Sighet”, 7-9 iulie 2000, în Revista „Memoria”, ed. Fundatia Culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, http://revista.memoria.ro/location=view_article&id=419
88. ^ Muller, Florin: Politică si istoriografie în România: 1948 – 1964, Cluj-Napoca: Nereamia Napocae, pp. 324-325, 130, 2003
89. ^ Boia, Lucian: Istorie si mit în constiinta românească, Bucuresti, Humanitas, pp.149-151, 160-161, 1997
90. ^ Babes, Mircea: Renasterea Daciei?, în Observator Cultural, august 2001, http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9188&print=true “Renasterea Daciei?”
91. ^ Martin, Mircea: “Cultura română între comunism si nationalism” (II)], în Revista 22, 44 (660)/XIII, octombrie-noiembrie 2002, http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2002-10-31&art=241
92. ^ Cioroianu, op. cit., p. 489
93. ^ en Liiceanu, Gabriel: The Păltinis Diary: A Paideic Model in Humanist Culture, Central European University Press, Budapest, p. XVIII, 2000, ISBN 963-9116-89-0.
94. ^ Tismăneanu, Vladimir: Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iasi, p. 241, 2005 ISBN 973-681-899-3
95. ^ Raportul final, op. cit., p.337-338,
96. ^ Drăgan, Iosif Constantin: Antonescu. Maresalul României si războaiele de reîntregire, (4 volume), Nagard/Venice (1986-1990), Fundatia Europeană Drăgan (1991)
97. ^ en Verdery, Katherine: National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, University of California Press, 1991. ISBN 0-520-20358-5
98. ^ Iliescu, Adrian-Paul: Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade – Cadrilul steriotipurilor defensive, Observator cultural, 208, 17 februarie 2004. http://www.observatorcultural.ro/Cum-nu-trebuie-aparat-Mircea-Eliade*articleID_10225-articles_details.html
99. ^ Mircu, Marius: Pogromurile din Bucovina si Dorohoi, Bucuresti, 1945.
100. ^ Andreescu, Andreea; Nastasã, Lucian; Rotman, Liviu si Andrea Varga (ed.): Minorităti Etnoculturale. Mărturii Documentare. Evreii din România (1945-1965), Seria: „Diversitate Etnoculturalã în România”, Fundatia CRDE – Cluj-Napoca, 2003, ISBN: 973-85738-4-x 94(498)”1945/1965”
101. ^ Ioanid, Radu: România, op. cit., p.236.
102. ^ Carp, Matatias: Cartea Neagră, ed. a II-a, Editura Diogene, 1996.
103. ^ Ioanid, Radu: România, op. cit., p.236.
104. ^ en Tismaneanu, Vladimir: Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, The Annals of the American Academy of Political and Social Science, Vol. 617, No. 1, 166-180, 2008.
105. ^ Stoenescu, Alex Mihai: Istoria loviturilor de stat din România, vol II – Esecul democratiei române, p. 217, Editura Rao Books, 2006, ISBN: 973 103 015 8
106. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru: Mărturii sub anchetă Magazin Istoric, martie 1998
107. ^ Betea, Lavinia: „Maria, dezmierdată Rica”, în Jurnalul National, 15 mai 2006. http://www.jurnalul.ro/stire-istoria-comunismului/maria-dezmierdata-rica-21398.html
108. ^ Grosu, Cristian: Și dictatorii iubesc, nu-i asa?, Jurnalul National, 2 februarie 2004, http://www.jurnalul.ro/stire-special/te-iubesc-atat-de-mult-incat-as-vrea-sa-mori-inaintea-mea-72898.html
109. ^ Radu, Delia: op. cit.
110. ^ Șontică-Cârlea Daniela: Biserica lui Antonescu, Jurnalul National, 20 mai 2006. http://www.jurnalul.ro/stire-martorii/biserica-lui-antonescu-21020.html
111. ^ Popescu, Ion Longin: Un sat istoric:Antonesti, Formula AS, 2008, http://www.formula-as.ro/2008/823/mica-enciclopedie-as-27/un-sat-istoric-antonesti-9737
112. ^ Stoenescu, Alex Mihai: Istoria loviturilor de stat, op. cit., pp. 217, 412.
113. ^ en *** The USA demands again removing symbols related to marshal Antonescu (Bucharest – The US Commission for Security and Cooperation in Europe – CSCE-Helsinki Commission on June 28 asked for the Romanian government to remove the symbols linked to the name of Hitler ally during WWII, Ion Antonescu…, Mediafax, No. 15, July 8, 2002, http://romnews.com/community/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=665
114. ^ en Jahn, George: “A Nation’s Soul-Searching Reveals Deep Veneration for Hitler’s Romanian Ally,” AP (online), 11 aprilie 2002.
115. ^ Păun, Bogdana: Răzvan Theodorescu: „Informatiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică”, „Ziua” Nr. 2445, 1 iulie 2002, http://www.ziua.ro/display.php?data=2002-07-01&id=94342
116. ^ BBC Monitoring from Rompress, 1 iulie 2002
117. ^ BBC Monitoring from Rompress, op. cit.
118. ^ en Tismaneanu, Vladimir: Democracy and Memory, op. cit.
119. ^ Hogea, Vlad: Nationalistul, Ed. Crater, 2001
120. ^ en Romania: Anti-Semitic Book Banned, The New York Times (World), 28 august 2001 http://www.nytimes.com/2001/08/28/world/world-briefing-europe-romania-anti-semitic-book-banned.html
121. ^ Dragomir, Doru: Operatiunea “Jos Antonescu!” Ziua Nr. 2359, 19 martie 2002
122. ^ en Tomiuc, Eugen: Romania: Past Imperfect – Role in Holocaust Only Reluctantly Admitted, RFE, 19 iulie 2001.
123. ^ en ***: Romania 2001-2: Antisemitism and Raccism, The Stephen Roth Institute for the Study of Contemporary, Tel Aviv University, 2002, http://www.tau.ac.il/Anti-Semitism/asw2001-2/romania.htm
124. ^ en Shafir, Michael: Outright Holocaust Negation in Postcommunist East Central Europe: The Unexpected ‘Globalization’,” East European Perspectives – RFE, 12 iunie 2002;
125. ^ en Shafir,Michael: Between Denial and Comparative Trivialization, Hebrew University of Jerusalem, 2002.
126. ^ en Braham, Randolph L.: Romanian Nationalists and the Holocaust: Attempts to Whitewash the Past, 2002.
127. ^ Rompress, 28 iunie, 2002.
128. ^ Pavel, Dan: Din nou despre Holocaust, editorial, Formula AS, http://www.formula-as.ro/2003/572/editorial-15/din-nou-despre-holocaust-4164 .
129. ^ Ionicioaia, Florea: Salvarea fecioarei, Ziarul de Iasi, editorial, 23 iunie 2003, http://www.ziaruldeiasi.ro/editorial/salvarea-fecioarei~ni31oi
130. ^ en Begg Andrew: Romanian history Romania faces up to its Holocaust past, Vivid, November 2004 http://www.vivid.ro/vivid67/pages67/history67.htm
131. ^ Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România |url=http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_10.pdf|chapter=10|pages=310}}
132. ^ Betea, Lavinia, op. cit.
133. ^ Istoricul decoratiilor, http://canord.presidency.ro/Istoric.htm
134. ^ Ancel, op. cit., Notă asupra convorbirii(-lor) avute la 22-23 septembrie 1942 de Dl. prof. Mihai Antonescu cu Führerul Adolf Hitler si cu Dl. Ministru von Ribbentrop la Marele Cartier General (Jitomir si Vijnita)
135. ^ fr Barbul,G: Memorial Antonescu, le III-e Homme de l’Axe, Paris, p. 163, 1950.
136. ^ Mircu, Marius, op. cit.
137. ^ Arhivele Militare Române, fond 948, sectiunea a 2-a, informatii, dosar 941, 1513.
138. ^ Ancel, op. cit., p.426-428
139. ^ Deletant, op. cit., p.226, 313, 349
140. ^ Ancel, op. cit., p.425-427
141. ^ Deletant, op. cit., p.226
142. ^ Lecca, Radu: Eu i-am salvat pe evreii din România, ed. Roza Vânturilor, 1991

Bibliografie

-Filip Brunea-Fox: Orasul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la Bucuresti), 1944.
-Veiga, Francisco: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941: Mistica ultranationalismului, Humanitas, Bucuresti, 1993. ISBN 973-28-0392-4
-en Weinberg, Gerhard L.: Germany, Hitler, and World War II: Essays in Modern German and World History, Cambridge University Press, Cambridge, 1996. ISBN 0-521-56626-6
-Nitzulescu V, Georgescu M., Parazitologie Clinică”, Ed. Medicală, Bucuresti, 1956
-Ciucă, Marcel-Dumitru: „Procesul maresalului Antonescu”, ed. Saeculum si Europa Nova, Bucuresti, vol. I si II, 1995-98.
-en Shafir, Michael: The Mind of Romania’s Radical Right, în Sabrina P. Ramet (ed.), The Radical Right in Central and Eastern Europe since 1989, Penn State University Press, University Park, p. 213-232, 1999, ISBN 0-271-01811-9
-en Roper, Steven D.: Romania: The Unfinished Revolution, Routledge, London, 2000. ISBN 90-5823-027-9
-en White, George W.: Nationalism and Territory. Constructing Group Identity in Southeastern Europe, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000. ISBN 0-8476-9809-2
-Iancu, Carol, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iasi, Ed. Polirom, 2001
-Ancel, Jean, Contributii la istoria României. Problema evreiască (1933 – 1944), (2 volume), Ed. Hasefer, 2001 si 2003
-en Morgan, Philip: Fascism in Europe, 1919-1945, Routledge, London, 2003. ISBN 0-415-16943-7
-Geller, Iaacov, Rezistenta spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer, 2004
-Ancel, Jean: Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iasi, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iasi, 2005.
-Dan, Ioan: „Procesul” maresalului Ion Antonescu, ed. Lucman, Bucuresti, 2005.
-Ioanid, Radu(ed.):Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944–1946. Documente din arhiva FSB, Iasi, ed. Polirom, 2006.
-en Ramet, Sabrina P.: The Way We Were—And Should Be Again? European Orthodox Churches and the ‘Idyllic Past’ , în Timothy A. Byrnes, Peter J. Katzenstein (edit.), Religion in an Expanding Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2006. ISBN 0-521-85926-3
-de Weber, Petru: Die Wahrnehmung des «Domestic Holocaust» im Rumänien der Nachkriegsjahre, în Regina Fritz, Carola Sachse, Edgar Wolfrum (edit.), Nationen und ihre Selbstbilder. Postdiktatorische Gesellschaften in Europa, Wallstein Verlag, Göttingen, pp. 150-167 2008, . ISBN 978-3-8353-0212-9

-Executia lui Ion Antonescu
-Gen. Constantin Z. Vasiliu
-Gen. Constantin Tobescu, seful Jandarmeriei Române
-Mihail Moruzov, creatorul si seful Serviciului Secret de Informatii al Armatei Romane
-Eugen Cristescu, seful Serviciului Special de Informatii (SSI)
-Gen. Nicolae Șova
-Gen. Ioan Sion
-Gen. Gheorghe I. Jienescu
-Pogromul de la Bucuresti
-Pogromul de la Dorohoi
-Pogromul de la Iasi
-Gen. Ilie Șteflea
-Guvernele lui Ion Antonescu
-Tribunalele Poporului

LINK: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu

Sursa: Asociatia Inventatorilor Independenti – Romania

WWW.INVENTATORI.RO: https://www.inventatori.ro/category/articole/

             

INVENTATORI INDEPENDENTI -: JUSTIN CAPRA – IORDAN STAVAR-fosti colegi la INSTITUTUL DE CERCETARI PROIECTARI ELECTROTEHNICE !

Institut desfiintat dupa 1990- care a avut un aport imens in dezvoltarea tehnologica a Romaniei – spart in “n” bucati…dupa 1990….