Mihai Viteazul, portretul de la Praga, din anul 1601
Domnie     1593 – 1601 (T. Rom.)
1599 – 1600 (Trans.)
1600 (Mold.)
Născut     1558
Orasul de Floci sau Drăgoesti, Vâlcea
Decedat     9 august 1601
Turda
Predecesor     Alexandru cel Rău
Andrei Báthory (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Succesor     Radu Mihnea
Stefan Bocskay (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Căsătorit cu     Doamna Stanca
Urmasi     Nicolae Pătrascu
Domnita Florica
Tată     Patrascu cel Bun
Mamă     Teodora Cantacuzino

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci sau Drăgoesti[necesită citare] – d. 9 august 1601, Turda) a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românesti si, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei tări care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania si Moldova.

Originea si primii ani ai vietii

În anul 1601, în timpul unei sederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a mentionat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică “în al 43-lea an al vietii”, ceea ce indică drept an al nasterii lui Mihai anul 1558.[1] Domnul Pătrascu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrascu să fi avut relatii extraconjugale în anul mortii sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[2] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrascu a fost exclusă si de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum si pe baza cronicilor de epocă.[3]

Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, mentionează că “mumă-sa au fost de la Oras dela Floci [sic], care fiind văduvă si frumoasă si nemerind un gelep [comerciant], om mare si bogat den [sic] Poarta Împărătească si care în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”.[4]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum si specificatiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoesti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, judetul Vâlcea. Aceleasi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol si apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomatii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vietii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilatia lui Stephanus Zamosius.[5]
Ascensiunea politică

La sfârsitul anului 1588 devine stolnic al curtii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar si al otomanilor, a devenit voievod al Țării Românesti, efectiv de pe 11 octombrie.

Aderă la “Liga Sfântă” crestină, constituită din initiativa Papei Clement al VIII-lea, din care initial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova si Toscana (Anglia si Polonia au manifestat rezerve fată de politica de cruciadă a papalitătii). Ulterior aderă si Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în aliantă a celorlalte două state românesti, Moldova si Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianta antiotomană.
Campania antiotomană
Victoriile împotriva Imperiului otoman
Giurgiu 1595
Târgovişte 1595

Aderarea Tării Românesti la “Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini si a întregii garnizoane otomane stationată în Bucuresti. Pe acest fundal, Mihai porneste o ofensivă generală împotriva Înaltei Porti, atacând cetătile turcesti de pe ambele părti ale Dunării (Giurgiu, Hârsova, Silistra s.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor si turcilor (Putineiu, Stănesti si Șerpătesti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneste o campanie similară. Datorită recunoasterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă si succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegatie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relatiile munteano-transilvănene. Nerespectând porunca domnitorului, delegatia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază si semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de fapt loctiitorul acestuia pe propriul său tron (din Țara Românească). Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostasi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni condusi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obtine contra turcilor victoria la Călugăreni – 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul “Pasa Hassan” al poetului George Cosbuc). Contraofensiva otomană îl fortează să se retragă temporar în munti, asteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin transilvănean si moldovean eliberarea oraselor Târgoviste (5-8 octombrie 1595), Bucuresti (12 octombrie 1595) si Giurgiu (15-20 octombrie 1595).

În 1594 si în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetătile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra si chiar Rusciuc, Șistova, Nicopole si Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[6], călăretii lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est si Plevna în vest. Această actiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeasi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea si gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Drapelul Ţării Româneşti în vremea lui Mihai

Întreaga crestinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acesti crestini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.
Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum si dezastrele provocate de ostasii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o solutie pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supravietuirii statale: “asezământul” sau “legarea tăranilor de glie” prin care rumânii (tăranii fără pământ din Valahia) erau siliti să rămână pe mosia pe care se aflau în acel moment. După câteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranitătii otomane si a plătii tributului, Înalta Poartă recunostea domnia voievodului pe întreaga durată a vietii sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat si cu Casa de Habsburg (Mânăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană si habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.
Unirea tărilor române

Transilvania
Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Aliantă. În Transilvania, Sigismund renunta la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situatie, unitatea militară a tărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în fata destrămării coalitiei antiotomane, decide aplicarea “planului dacic”, în spetă Unirea celor trei tări române[necesită citare]. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviintarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a initiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârsitul aceluiasi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, si mercenari de diferite etnii: unguri si secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[7] După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îsi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 (fără să fie salutat si aplaudat de populatia civilă a orasului, primind cheile fortăretei de la episcopul Napragy.

Chiar dacă el a fost recunoscut de către Dietă numai ca guvernator imperial, el a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.
[modifică] Moldova

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, si realizează astfel, prima unire a tărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: “Domn al Țării Românesti si Ardealului si a toată tara Moldovei”.

Consolidarea Unirii
Stema lui Mihai Viteazul după Unirea ţărilor române

Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

– adoptă aceeasi stemă pentru toate teritoriile
– construieste o biserică ortodoxă la Alba Iulia
– acordă anumite înlesniri preotilor si iobagilor români [necesită citare]
– numeste ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Sfârsitul domniei
Destrămarea Unirii
Oastea lui Mihai Viteazu – pictură de Gheorghe Tattarescu

Contextul international era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradictie cu interesele proprii. Habsburgii îsi vedeau amenintate planurile de mentinere a Transilvaniei în sfera de influentă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renuntării la Țara Românească. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forte din regiune. Existau însă si conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuseste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) si astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movilestilor aserviti intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românesti, însă si pe acest tron se va urca un membru al familiei Movilestilor, Simion.
Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău 1601
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden – Olanda în anul 1703)

Fortat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l sustină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneste campania de recucerire a teritoriilor românesti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste conditii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românesti, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea.. Din ordinul său se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, si la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe Basta (vezi Mormântul lui Mihai Viteazul). Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului si înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgoviste. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: “Aici zace cinstitul si răposatul capul crestinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Țării Românesti si Ardealului si Moldovei.”

Portrete
Mihai Viteazul – frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfătisându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi si la Biserica Domnească din Târgoviste. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este plesuv, slab si ferm, îmbrăcat într-o platosă si acoperit de o blană mitoasă. În mâna dreaptă tine un baston de comandant, iar mâna stângă si-o tine sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia si stema cetătii Nicopole, iar dedesubt apare inscriptia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l’anno 1598”[9].
Franz Franken: Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-si comurile lui Solon

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curtii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscriptia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicatie: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubeste pe Cristos si Împărătia crestină si unirea Bisericii sub Papă” [10]. Aproape două secole si jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu si A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiasi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[11]. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este […] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. […] Otărârămu în dată a ne desierta usiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfătisare a voievodului[12]. După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă si o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum si altele inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas si două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban si lantul si medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai si ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare si în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfătisare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artisti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Misu Popp sau Constantin Lecca.

Mihai Viteazul
Casa Basarab
ramura Drăculesti
Deces: 1601 9 august
Titluri regale
Predecesor:
Alexandru cel Rău     Domnitor al Țării Românesti
1593-1600     Succesor:
Simion Movilă
Predecesor:
Andrei Báthory     Principe al Transilvaniei
1599 – 1600     Succesor:
Rudolf II
Predecesor:
Ieremia Movilă     Domnitor al Moldovei
1600     Succesor:
Ieremia Movilă
Note si referinte
1. Regnal Chronologies

Referinte

1. – Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucuresti 2002 (reeditare a editiei din 1936, cu un cuvânt înainte de Șerban Papacostea), pag. 13.
2. – Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, pag. 14 si urm.
3. – Panaitescu, op. cit., pag. 16 si urm.
4. – Panaitescu, op. cit., pag. 17.
5. – Panaitescu, pag. 17.
6. – Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Institutul European, 1998, p. 245
7. – Szamosközy István: Erdély története, 1598-1599, 1603, Európa Könyvkiadó, Budapest, 1981, pagina 269
8. – Vezi opera citată a lui Szamosközy, pagina 288: “Întregul oras era cuprins de o liniste macabră.”
9. – Nicolae Iorga, Domni români după portrete si fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. VIII
10. – Nicolae Iorga, idem, p. IX
11. – Magazin istoric, ianuarie 1968, p. 89
12. – Magazin istoric pentru Dacia, IV, 1847, pp. 212 – 220

Bibliografie

* “O istorie sinceră a poporului român”, Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002
* “Istoria românilor”, volumul II, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Editura Știintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1979
* “De la statul geto-dac la statul român unitar”, Mircea Musat, Ion Ardeleanu, Editura Știintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1983

Alte lucrări recomandate

– “Mihai Viteazul”, Petre P. Panaitescu, Editura Corint, Bucuresti, 2002
-“Istoria românilor”, volumul II, Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2000
– ” Românii supt Mihai Voievod Viteazul ” de Nicolae Bălcescu
– ” Dictionar de istorie a Romaniei “, MERONIA-2007(Stan Stoica).

Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul