MISTERELE GENIALITĂŢII 

Există o mulţime de cărţi despre geniu; încă de pe vremea lui Aristotel şi a lui Platon, filozofii, artiştii, oamenii de ştiinţă, profesorii de tot felul, psihiatrii şi, mai încoace, psihologii au urmărit să explice ce este geniul, cum este el produs, legătura lui cu nebunia, felul cum trebuie cultivat etc. Aceste contribuţii se constituie din scrieri bazate pe bunul simţ, povestiri istorice şi pasaje descriptive care relatează despre minunile geniului. Astfel, un om ‘de geniu’ este descris ca fiind posesorul unei înzestrări de natură mistică, înzestrare care nu poate fi explicată prin intermediul legilor obişnuite ale naturii umane.
Iată cîteva definiţii ale noţiunii de geniu, dintre care unele par destul de domestice. Astfel, pentru Buffon, geniul este “doar o remarcabilă aptitudine pentru răbdare”. Frederic cel mare considera că geniul este “o capacitate transcendentă de a depăşi dificultăţile”. Edison îl apreciază ca fiind “1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”, în vreme ce Disraeli este de acord cu Buffon – “răbdarea este o componentă necesară a geniului”. Aflăm din aceste relatări că geniul implică munca asiduă, ceea ce este adevărat dar nu revelator: este suficient să ne amintim absurditatea celor mai multe sisteme educaţionale moderne ca să înţelegem că munca asiduă nu este suficientă pentru a stimula creativitatea de geniu.
Foarte interesante sînt citatele despre creativitatea geniului. După cum spunea Schumann, “talentul munceşte, geniul creează”, iar Lincoln susţinea că “geniul tutelar ocoleşte cărările bătătorite. El caută regiuni neexplorate pînă în prezent.” Hazlitt afirmă că “regulile şi modelele distrug geniul şi arta”. J.S.Mill spune că “geniul poate respira liber doar într-o atmosferă de libertate”, iar Burckhardt subliniază faptul că “guvernele autoritare au o repulsie faţă de genii”. Tacit credea că “persecutarea unui geniu îi măreşte influenţa”, iar O.Wilde a afirmat la un moment dat că “publicul este foarte tolerant. El iartă pe oricine în afară de genii.” Pentru Kierkegaard, “geniul este precum o furtună: înaintează împotriva curentului, înspăimîntă oamenii şi purifică aerul. Pentru a se apăra, status quo-ul a inventat paratrăsnetul.”
Aristotel a fost primul care a spus că “nu a existat niciodată vreun geniu fără puţină nebunie”, iar G.B.White a spus cam acelaşi lucru: “Geniul se găseşte mai degrabă într-un vas spart decît în unul întreg.” Pentru John Adams, “geniul este copilul suferinţei”, iar Browning adaugă: “De cînd a ajuns geniul să fie considerat respectabil?”
Geniul este altceva decît talentul. A.Meredith spunea că “Geniul face ceea ce trebuie, iar Talentul face ceea ce poate”. Doyle considera că “mediocritatea nu cunoaşte nimic mai înalt decît pe ea însăşi, dar talentul recunoaşte imediat geniul”. Goethe a spus că “talentul învaţă totul, geniul ştie totul”. Însă pentru scopuri practice, geniul este mai puţin de folos decît talentul; după cum spunea Schopenhauer, “pentru viaţa de zi cu zi, geniul este la fel de folositor precum un telescop imens într-un teatru”.
Cuvîntul ‘geniu’ provine, evident, din limba latina, însă în Roma antica avea un sens destul de diferit de cel pe care îl are astăzi pentru noi. Termenul apare pentru prima oară la Plaut, în jurul secolului al III-lea î.Hr., indicînd un fel de spirit tutelar existent în fiecare om, nu complet identic cu el, dar intim legat de personalitatea lui – probabil ceva de genul ‘daimon’-ului grecesc (al lui Socrate, de exemplu). Ceea ce înţelegem NOI prin geniu provine mai degraba din latinescul ‘ingenium’, însemnînd atît ‘dispoziţie naturală’ cît şi ‘abilitate înnăscută’, un termen precursor al noţiunii generale, de mai tîrziu, a lui Spearman, de abilitate sau inteligenţă. (Termenul ‘intelligentia’ al lui Cicero se referea mai degrabă la cunoaşterea acumulată.)
Încă de atunci erau răspîndite unele concepţii despre natura geniului, care circulă şi acum. Astfel, Plutarh îl descrie pe Arhimede ca fiind un om care “are un spirit atît de ascuţit, un suflet atît de profund şi un bagaj de cunoştinţe ştiinţifice atît de bogat încît… prin invenţiile sale a obţinut reputaţia unei inteligenţe mai degrabă divină decît umană.” De asemenea, Plutarh ia în discuţie motivele capacităţilor excepţionale ale lui Arhimede în geometrie: “Unii atribuie această capacitate înzestrărilor naturale ale omului, alţii cred că este rezultatul muncii asidue faptul că tot ceea ce făcea părea să apară fără efort şi cu o mare uşurinţă. Căci deşi nimeni n-a reuşit, prin efort propriu, să descopere ceea ce a descoperit el, totuşi fiecare consideră că ar fi putut să facă acea descoperire. … Din aceste motive, nu trebuie să desconsiderăm cele povestite despre el – felul în care, fiind mereu în prezenţa vreunei sirene anume care îl inspira, uita să mănînce şi să-şi îngrijească trupul, şi felul cum, atunci cînd era purtat de o forţă divină, cum se petrecea adeseori, către locul de îmbăiere, desena figuri geometrice peste tot şi trăgea linii cu degetul în uleiul cu care îi era uns corpul, fiind copleşit de o mare plăcere extatică şi cu adevărat inspirat de Muze.”
Această desciere conţine toate aspectele majore ale geniului care au fost subliniate mai tîrziu de alţi scriitori: înzestrarea naturală (inteligenţa), munca asiduă, inspiraţia divină (creativitatea) şi o personalitate dînd frîu liber unor comportamente distinct neobişnuite, ca să folosim un termen destul de neutru; în cazul oricărei persoane fără descoperirile lui Arhimede, am fi tentaţi să numim acest comportament nebunie.
Noţiunea de ‘nebunie a geniului’ a fost luată în considerare de mulţi scriitori. Astfel Platon, după ce ia în discuţie nebunia apolloniana (profetică) şi dionisiacă (rituală), îl anticipeaza pe Aristotel spunînd următoarele despre ‘furor poeticus’: “A treia este posesiunea şi nebunia care provine de la Muze. Ele pun stăpînire pe sufletul pur, înălţîndu-l şi trezindu-l frenetic faţă de lirică şi alte feluri de poezie… Însă cel care bate la porţile poeziei fără nebunia Muzelor, convins că arta va face din el un bun poet, de fapt este ineficient, iar poezia celui sănătos este eclipsată de cea a nebunului.”
Mania şi depresia sînt ambele citate ca fiind caracteristici ale marilor artişti, cu toate că trebuie să fim conştienţi că aceşti termeni însemnau pentru antici altceva decît înseamnă pentru noi (Klibarsky, Panofsky şi Saxl, 1964; Flashar, 1966; şi Simon, 1978). Merită notat faptul că în limba latină nu există distincţie lingvistică între cuvintele ‘nebunie’ şi ‘inspiraţie’. ‘Mania’ şi ‘furor’ reprezintă termeni care desemnează mai multe stări ne-raţionale diferite, cum sînt furia, pasiunea, inspiraţia şi nebunia.
În toate acestea este o ambiguitate, o ambivalenţă şi un paradox; geniul este nebun, însă nebunii nu sînt nici pe departe genii. În mod clar, această nebunie diferă radical de cea pe care o observăm frecvent la victimele nefericite ale adevăratei nebunii; geniul este în acelaşi timp nebun şi cît se poate de sănătos, mult mai sănătos decît oamenii ‘normali’.
André Gide exprima aceste adevăruri astfel: “Cele mai frumoase opere sînt cele pe care nebunia le inspiră şi raţiunea le scrie.” Evident, însă, de obicei nebunia şi raţiunea nu se găsesc împreună; această asociere dintre cele două este exact problema, şi nu răspunsul la ea. Pascal (1925) spunea că “o mare înţelepciune este asociată cu nebunia, la fel ca şi un mare defect”, iar Lamartine vorbeşte despre “această nebunie pe care o numim geniu”.
Este cert că realizările excepţionale, descoperirile epocale şi creativitatea artistică sînt elemente foarte importante în determinarea genialităţii unui om. Dar oare sînt ele singurele care conferă statutul de ‘geniu’? Există unele idei preconcepute cum că geniul este caracterizat şi de anumite moduri neobişnuite de comportament sau accidente de viaţă. Keats şi Shelley au murit de tineri, la fel Schiller sau, la noi, Eminescu; Wordsworth a ajuns, însă, la o vîrstă respectabilă. Pentru mulţi, imaginea decrepită a lui Wordsworth bătrîn, reacţionar şi stors de puterile creatoare ale tinereţii, îl fac mai puţin predispus a fi considerat ‘geniu’; dacă ar fi murit pe la 30-40 de ani, ar fi fost pus alături de Keats şi Shelley. Byron este celebru pentru stilul său de viaţă, Holderlin pentru problemele sale de schizofrenie, şi la fel Van Gogh, Nietzsche, Kleist şi Weininger. Sinuciderea poate şi ea să atragă atenţia către un potenţial ‘geniu’ – Chatterton. Einstein şi Plank au făcut în fizică descoperiri la fel de importante, dar Plank era un slujitor al societătii tipic conservator, regretînd şi renegînd natura revoluţionară a mecanicii cuantice bazate pe descoperirile sale; hainele foarte îngrijite şi de modă veche îl făceau să apară diferit de un posibil ‘geniu’. Pe de altă parte, tinereţea ciudată a lui Einstein, felul de a se îmbrăca (el apărea adeseori fără ciorapi!) şi părerile sale politice revoluţionare l-au făcut să apară mai conform cu noţiunea generală de ‘geniu’ (Clark, 1973).
Manifestarea timpurie a talentului, ca în cazul lui Mozart sau Goethe, joacă adeseori un rol important, şi la fel importanţa socială a descoperirilor şi realizărilor, ca în cazul lui Lister sau Pasteur. Iarăşi, obiecţiile religioase sau politice la descoperirile cuiva joacă un rol important, precum în cazul lui Galileo sau Darwin. Kepler (Bonville, 1981) a adus probabil o contribuţie la fel de mare în ştiinţă ca şi Galileo, dar Galileo a intrat în mitologia populară, pe cînd Kepler este cunoscut acum aproape numai oamenilor de ştiinţă. Multitudinea domeniilor de manifestare a creativitatii reprezintă un alt criteriu general de desemnare a unui geniu, ca în cazul lui Leonardo da Vinci, Leibniz, Descartes şi Newton.
Se pare, deci, că există o necesitate acută a publicului larg de a simţi compasiune, pentru un motiv sau altul, faţă de genii, de a compensa (ar zice Freud) cu o astfel de ‘mică superioritate’ complexul de inferioritate stîrnit de creaţia unui geniu. Să ne amintim doar mila publică stîrnită de falsa îmbolnăvire a lui Eminescu, atunci cînd interesele masonice au cerut imperativ eliminarea sa de pe scena jurnalisticii politice naţionale.
Un bun exemplu pentru cît de importante pot ajunge să fie consideraţiile irelevante este statutul lui Stephen Hawking, a cărui tristă infirmitate a fascinat imaginaţia publicului (White şi Gribbin, 1992) şi a transformat lucrarea sa slabă dar populară ‘Scurta istorie a timpului’ (Hawking, 1988) într-un best-seller. În mintea publicului, el este considerat acum ca fiind un ‘geniu’; fără îndoială că el este un remarcabil specialist în fizică matematică, poate egal cu Hoyle; de prima mîna, dar nu geniu. Ca să dăm doar un exemplu pentru felul în care ‘originalitatea’ sau ‘creativitatea’ poate fi greşit atribuită, să ne amintim prima lui tendinţă de a nega faptul că suprafaţa unei găuri negre depinde de entropie; dacă asta ar fi adevărat, ar însemna că o gaură neagră are o anumită temperatură, definită în funcţie de suprafaţa sa. Evident, orice lucru care are o anumită temperatură trebuie să radieze energie, deci nu poate fi o gaură neagră!
Un tînar cercetător californian, Jacob Bekenstein, a sugerat într-o serie de publicaţii pur şi simplu că suprafaţa unei găuri negre DEPINDE de entropie şi că găurile negre AU temperaturi legate de suprafaţa lor. Furios, Hawking a atacat interpretarea lui Bekenstein la ecuaţia sa iniţială. Mai tîrziu, Hawking a făcut o vizită la Moscova şi a aflat dintr-o lucrare a lui Iacov Zeldovici despre felul în care găurile negre interacţionează cu lumina. El s-a convins atunci că găurile negre trebuie, într-adevăr, să emită radiaţii, şi au, într-adevăr, temperaturi! Şi-a schimbat complet punctul de vedere, a început să apere ceea ce iniţial condamnase, iar acum ‘radiaţia Hawking’ este considerată una dintre cele mai mari descoperiri în fizica ultimilor 50 de ani, îmbinînd relativitatea generală şi mecanica cuantică într-o teorie unificată. Bietul Bekenstein, cel care a făcut descoperirea, a fost uitat. După cum spunea Sir William Osler: “În ştiinţă este apreciat cel care convinge lumea, nu cel căruia îi vine primul ideea.”
Cu toate eforturile remarcabile ale oamenilor de ştiinţă, unele întrebări despre geniu rămîn încă fără răspuns. De pildă, este geniul ceva ‘sui generis’, aparte de lumea generală a talentului, absolut inexistentă la ceilalţ oameni, şezînd pe un tron solitar, sau este mai degrabă ‘primus inter pares’, cel mai bun dintr-un grup în care diferenţele dintre membri pot fi foarte mici şi este extrem de dificil să decelezi unde se termină talentul şi de unde începe geniul? Astfel de întrebări fără răspuns menţin aura de mister a genialităţii.

Bibliografie:
–     Limba Romana Literara de Gavril Istrate, edit. Minerva 1970 pag . nedefinite
–    Arborele lumii edit. Revista de cultura generala pentru intreaga familie
–    Internet