Promovarea si vanzarea inventiilor romanesti pe plan national si international. Inventatorii interesati de serviciile oferite sunt rugati sa ne contacteze la adresa prezenta in cadrul site-ului : www.inventatori.ro

Inventatorul

Inventator este o meserie pe care nu o înveţi; de aceea este rară;
astăzi nu mai există nicăieri. Astăzi lucrurile nu se mai descoperă
prin intermediul inventatorilor, ci al tehnicienilor, mecanicilor, ca
şi al tâmplarilor, al arhitecţilor şi zidarilor; dar cei mai mulţi nu
descoperă nimic.
Mai în trecut existau încă inventatori. Unul dintre ei se numea Edison.
El a inventat becul, gramofonul, care pe-atunci se numea fonograf, a
inventat microfonul şi a construit prima uzină electrică din lume, a
construit un aparat de înregistrat filme şi unul pentru proiecţia
acestora.
În 1931 el a murit.
Fără el nu ar mai fi existat becuri.
Atât de importanţi sunt inventatorii.
Ultimul a murit în 1931.

În realitate, în 1890 s-a mai născut unul şi încă trăieşte. Nimeni nu
îl cunoaşte, căci trăieşte într-un timp în care nu mai există
inventatori.
Din 1931 este singur.
Dar nu o ştie, fiincă deja de mult nu mai locuieşte aici în oraş şi
nici printre oameni nu a mai mers; căci inventatorii au nevoie de
linişte.
Locuia departe de oraş, niciodată nu-şi părăsea casa şi rareori primea câte-o vizită.
Socotea şi desena întreaga zi. Şedea acolo ore întregi, îşi încreţea fruntea, îşi trecea cu mâna peste faţă şi reflecta.
Apoi îşi rupea socotelile şi le arunca şi începea din nou, iar seara
era ursuz şi prost dispus, căci lucrurile iarăşi nu-i reuşeau.
Nu găsea pe nimeni care să-i înţeleagă desenele, iar cu oamenii să
vorbească n-avea pentru el nici-un sens. De peste patruzeci de ani
stătea deasupra lucrului său, iar când cineva îl vizita îşi ascundea
planurile, căci se temea ca nu cumva cineva să se inspire din ele sau
să râdă de el.
Mergea devreme la culcare, se trezea devreme şi muncea întreaga zi. Nu
primea nici-o scrisoare, nu citea nici-un ziar, din care ar fi putut
afla că există radio.
Şi după toţi aceşti ani veni seara în care nu mai era prost dispus,
căci îi reuşise invenţia, şi nu mai merse la culcare. Zi şi noapte
stătea deasupra planurilor sale şi le verifica, iar acestea
corespundeau.
Atunci le rulă pe toate împreună şi merse în oraş pentru prima oară după atâţia ani. Acesta se schimbase complet.
Unde erau cai, acum erau automobile, în magazinul universal exista o
scară rulantă, iar trenurile nu mai funcţionau cu abur. Tramvaiele
mergeau pe sub pământ şi se numeau acum metrou, iar din mici cutiuţe pe
care le puteai lua cu sine ieşea muzică.
Inventatorul era uimit. Dar cum el un inventator era, înţelese totul foarte repede.
Văzu un frigider şi zise: „Aha”.

Văzu un telefon şi zise: „Aha”.
Când văzu luminile roşii şi verzi, înţelese că la roşu trebuie să aştepţi, iar la verde ai voie să treci.
Aşa că aşteptă pe roşu şi trecu pe verde.
Şi înţelese tot, dar era uimit şi aproape că uită de propria invenţie.
Când îi trecu iar prin minte, se îndreptă către un bărbat ce aştepta şi
el la roşu şi îi spuse: „Mă scuzaţi, domnul meu, eu am făcut o
invenţie.” Iar domnul era prietenos şi spuse: „Şi acum ce doriţi?”
Iar inventatorul nu ştiu.
„Adică este o invenţie importantă”, spuse inventatorul, dar atunci semaforul comuta pe verde şi trebuiră să traverseze.
Dar dacă de mult nu ai mai fost în oraş, atunci nu te mai pricepi şi dacă ai făcut o invenţie, nu ştii unde să mergi cu ea.
Ce ar fi putut oamenii să răspundă la ceea ce inventatorul spunea: „Am făcut o invenţie”?
Cei mai mulţi nu spuneau nimic, unii râdeau de el, iar alţii îşi vedeau de drum ca şi când nu ar fi auzit nimic.
Fiindcă inventatorul nu mai vorbise de mult cu oamenii, nu mai ştia
nici cum o conversaţie începe. Nu ştia că mai întâi se spune: „Va rog,
puteţi să-mi spuneţi cât este ceasul?” sau „Ce vreme urâtă azi”.
Nu-şi imagina deloc că este de neconceput să spui simplu: „Ştiţi, am
inventat ceva”, iar când în tramvai cineva îi spuse: „Ce însorit e
astăzi”, nu răspunse cu: „Da, o zi minunat de frumoasă”, ci zise
imediat: „Ştiţi, am inventat ceva”.
Nu se mai gândea la altceva, căci invenţia sa era una mare, foarte
importantă şi aparte. Dacă nu ar fi fost foarte sigur că planurile se
potrivesc, atunci el însuşi nu ar mai fi crezut în ele.
Inventase un aparat în care se putea vedea ceea ce se întâmplă departe.
Şi sări în sus în tramvai, îşi desfăşură planurile printre picioarele
călătorilor pe podea şi strigă: „Iată aici, am inventat un aparat cu
care vezi ce se întâmplă departe”.
Oamenii se comportau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, urcau şi
coborau, iar inventatorul striga: „Dar uitaţi-vă, am inventat ceva. Cu
el puteţi vedea ceea ce se întamplă departe.”
„A inventat televizorul” strigă cineva şi toţi râseră.
„De ce râdeţi?” întrebă omul, dar nimeni nu-i răspundea, si coborî,
merse pe străzi, aşteptă la roşu, trecu pe verde mai departe, se aşeză
într-un restaurant şi comandă o cafea, iar când vecinul său zise:
„Frumoasă vreme astăzi”, atunci inventatorul spuse: „Ajutaţi-mă, am
inventat televizorul şi nimeni nu vrea să mă creadă – cu toţii râd de
mine”. Iar vecinul nu mai spuse nimic. Se uita lung la inventator, iar
inventatorul întrebă: „De ce râd oamenii?” „Râd” spuse bărbatul
„fiindcă televizorul există deja de mult şi nu mai trebuie să-l
inventezi” şi arătă către un colţ din restaurant unde se afla un
televizor şi întrebă: „Pot să-l pornesc?”
Dar inventatorul spuse: „Nu, nu vreau să văd asta”. Se ridică şi plecă.
Lăsă hârtiile pe masă.
Mergea prin oraş, nu mai era atent la semafoare, iar şoferii înjurau şi arătau cu degetul la frunte.

De-atunci nu a mai venit niciodată în oraş. Merse acasă şi inventă doar pentru sine.
Luă o coală de hârtie, scrise pe ea „automobil”, socoti şi desenă
săptămâni şi luni întregi şi mai inventă automobilul o dată, apoi
inventă o scară rulantă, inventă telefonul şi inventă frigiderul. Tot
ceea ce văzuse în oraş mai inventa o dată.
Şi ori de câte ori inventase ceva, rupea desenele şi le arunca spunând: „Asta există deja”.
Totuşi rămase toată viaţa un adevărat inventator, căci există şi
lucruri greu de inventat, iar asta numai un inventator o poate face.

Peter Bichsel – Kindergeschichten
Ed. Hermann Luchterhand, 1969, Neuwied & Berlin