Pescuitul este ca reumatismul – linge articulaţiile şi muşcă inima. Probabil că ăsta este şi motivul pentru care pescuitul este meteo-dependent. Eu mă uit cu sfinţenie la fetele de la emisiunile meteo şi le ascult prognozele, care pentru mine sună cam aşa: ploaie, frig şi vânt = şalău în gropane, jiguri de nouă grame; ceaţă dimineaţa, soare la prânz = ştiucă la marginea plaurului, oscilantă mare, de 13 grame, pe cădere. Când este anunţat primul îngheţ, lucrurile scapă de sub control şi harta din spatele tipei meteosexy capătă forma unui biban cocoşat, cu dungi cât Carpaţii şi solzii cât norii.
Efectul de biban
Ochi pentru ochi, jig pentru jig

Vădit lucru, când pleci la pescuit şi constaţi că presiunea atmosferică este în scădere, ai un oarecare dubiu. Dacă ziua aleasă pentru marea confruntare cu hachiţele peştilor este cea aducătoare de front rece, cu scăderi ameţitoare de temperatură, atunci îţi mai pui speranţele numai în zei.
Orice ai constata însă – şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă greşesc – pleci, căci nimic nu te mai poate opri.

Nervi de toamnă

Eşti în decembrie, o anomalie climatică – sau cine ştie ce influenţe paranormale – transformă începutul de iarnă într-un preludiu chior de primăvară. Apa lacului este deja rece, are şase-şapte grade, nu se simte nici măcar o adiere de vânt, iar soarele dimineţii pâlpâie printre măruntaiele ceţii. Cel mai bun lucru este însă că nu îţi îngheaţă mâna pe lansetă, iar firul multifilament nu stă ţeapăn ca sârma ghimpată. Îţi promiţi ţie şi amicilor de pescuit o zi fabuloasă şi auzi parcă şalăii cum îşi freacă dinţii de pietrişul din praguri în aşteptarea jigurilor.

Dar şalăul este un Caragiale al adâncurilor: simte enorm şi vede monstruos. Nu conteză ce: shad, barcă, ancoră, sonerie de celular sau iarnă. Un an de zile ai găsit şalăii oarecum grupaţi, în funcţie de locurile prielnice ale lacului, de năbădăile dragostei sau de angoasele obleţilor ori roşioarelor. La adâncime sau în apă mică, pe firul apei sau spre maluri. Pentru orice provocare ai un răspuns care se traduce fie în joc săltat şi nervos vs. jig târât cu stopări, ori shad mare vs. unul mic. Mai merge şi şmecheria cu schimbatul de la alb-sidefiu la verde cu glitter holografic sau de la shad la grub. Pentru cazuri de criză ai trusa-minune cu voblere, oscilante, spinnerbait, cicade şi rotative. Dar dacă totul se spulberă ca vălul amăgitor al unei ideologii? Dacă nimic nu mai funcţionează, nici măcar speranţa?

Activ, pasiv, mereu pe invers

Cine ştie mai bine decât românul ce înseamnă tranziţia? Ei bine, acum lacurile sunt într-o perioadă de tranziţie spre iarnă. Şalăii simt în avans chiar şi schimbările lente ale anotimpului, iar schimbările dramatice, instalate rapid, obţin din partea acestora răspunsuri pe măsură. Adaptările de comportament ale peştilor ajung chiar până la încetarea totală şi temporară a hrănirii, însă cine ştie să vadă şi să interpreteze poate devansa aceste neajunsuri pescăreşti. Cu o săptămână sau două înainte instalării frontului rece, vă puteţi confrunta cu apariţi în jig ale şalăilor agăţaţi de burtă, de gât sau de coadă. Pescuiţi sportiv, simţiţi clar în lansetă atacul brutal, uneori chiar repetat, deci nu poate fi vorba despre imoralitate din partea pescarului. Adevărul este că de multe ori şalăii aflaţi înaintea perioadei de inapetenţă au un mod original de a respinge ofertele culinare ale unei prăzi insistente, care persistă în a se oferi pe tavă asistenţei cu ochi translucizi. Şalăul plictisit se aşează peste pradă, o loveşte cu coada sau o împinge cu botul, dar fără s-o muşte. Asta simţim, la asta recţionăm şi asta avem la capătul firului. Acum primim un răspuns la misterul atacurilor dure, energice, din această perioadă, atacuri pe care de multe ori le ratăm. În schimb, atacurile discrete, mai dificile pentru pescar, au un procent mai scăzut de ratări şi aduc la barcă şalăi cu jigul agăţat cinstit în gură. Acest fenomen ar trebui să ne atragă atenţia că şalăul nu este agresiv şi că nu ascuţimea cârligului este sursa nefericirii noastre. Micşoraţi dimensiunea şi dinamica nălucii, deoarece şalăii care încă se hrănesc sunt slab activi.

Unde este bibanul din poveste?
Lucrurile devin chiar mai pricinoase şi – cu cât ne apropiem de marea schimbare, care se lasă inevitabil cu vânt şi ninsoare – şalăii devin din ce în e mai greu de prins. Ei capătă localizări foarte dispersate şi pot fi găsiţi chiar în zone atipice. Este inutil să sperăm repetarea unei capturi în acelaşi loc şi este bine să devenim foarte mobili, schimbând frecvent locul de pescuit.
Pescuitul de tatonare devine elementul principal al strategiilor care ne vor purta la un moment dat spre stuf, spre maluri. Acolo vom avea surpriza să constatăm că stau şalăi capitali, rezidenţi ai gropanelor, daţi probabil afară din casă de soţia băgată până peste cap în prepararea murăturilor de iarnă. Acum este momentul favorabil să exersăm tehnici medium-light în colţii şalăilor de trei-patru kilograme cu sindrom depresiv.

Sursa:www.aventurilapescuit.ro