LUFARUL (Pomatomus saltatrix)

Fiind binecunoscut faptul că mulţi dintre pescarii care citesc această revistă au o preferinţă aparte pentru pescuitul peştilor răpitori cu momeli artificiale (linguri, woblere, muşte), ne-am gândit să venim şi în sprijinul lor, dar nu numai, şi am hotărât ca în acest număr, în încheierea seriei de articole dedicate speciilor de peşti din Marea Neagră, să prezentăm unul dintre cele mai râvnite trofee – dacă nu chiar cel mai râvnit –, peştele care se pretează cel mai bine acestui gen de pescuit şi anume lufarul.

PEŞTII DIN MAREA NEAGRĂ

Deşi nu numai lufarul poate fi prins în acest mod, rechinul (câinele de mare) şi pălămida fiind alţi doi posibili parteneri, am decis totuşi să ne oprim doar asupra primului considerând că ceilalţi prezintă din punct de vedere al pescuitului sportiv un interes mult prea scăzut deoarece sunt fie foarte rari, precum pălămida (în ultimii 10-15 ani au fost semnalate doar câteva exemplare prinse accidental), fie (foarte) dificil de pescuit, atât rechinul cât şi pălămida, datorită condiţiilor deosebite ce trebuie îndeplinite (pescuit exclusiv din barcă, la distanţă mare de ţărm, la adâncimi mari ale apei).
Spre deosebire de aceştia, lufarul poate fi pescuit mult mai uşor, atât de pe mal (diguri), cât şi din barcă (predominant), fiind totodată şi specia cel mai bine reprezentată din punct de vedere numeric în comparaţie cu celelalte două menţionate anterior. De altfel, ca o dovadă a atenţiei deosebite de care se bucură în rândul împătimiţilor pescuitului cu momeli artificiale (în general localnicii, dar nu numai), trebuie spus că lufarul este singurul peşte răpitor de talie mare din Marea Neagră pentru prinderea căruia se practică un pescuit „specializat“ exclusiv cu năluci. Dacă mai punem în balanţă şi calitatea şi gustul deosebit al cărnii sale – deşi, ca pescari sportivi, nu cred că ar trebui să o facem – vom înţelege de ce este cel mai căutat şi râvnit. Din nefericire, însă, datorită valorii economice ridicate, fiind foarte solicitat pe piaţă, lufarul este intens pescuit nu numai în scop sportiv / recreativ ci şi în scop comercial / industrial. De aceea, cred că dacă nu se iau măsurile de rigoare, nu se limitează şi nu se va controla strict cantitatea admisă a fi recoltată, pescuitul nesăbuit (fie el sportiv sau industrial) va duce la repetarea situaţiei de acum 10-15 ani când prinderea unui lufar reprezenta pentru oricine un adevărat eveniment. Totuşi, pentru a respecta adevărul până la capăt, trebuie spus că dispariţia aproape totală din acea perioadă a lufarului este într-o mare măsură şi rezultatul condiţiilor improprii de mediu (poluarea masivă şi schimbarea configuraţiei fundului mării datorită digurilor nou construite, adâncimea apei în zona litorală scăzând ca urmare a depunerilor de nisip, fapt ce a avut implicaţii directe asupra curenţilor marini). Din această cauză, speciile migratoare care îi constituie hrana de bază (stavrizii, scrumbiile, chefalii ş.a.) nu s-au mai apropiat de litoralul românesc decât foarte rar şi în număr redus astfel încât nici vieţuitoarele aflate în vârful piramidei trofice, prădătorii – în cazul de faţă, lufarii – nu au mai avut cu ce să se hrănească, motiv pentru care numărul lor s-a redus dramatic. După cum deja cunoaşteţi din articolul anterior despre stavrizi, din fericire condiţiile de mediu din Marea Neagră s-au îmbunătăţit semnificativ în ultimii 3-4 ani astfel încât în prezent ecosistemul marin se află în plină refacere, putându-se observa cu uşurinţă o creştere atât cantitativă (ca şi număr de indivizi), cât şi calitativă (ca şi număr de specii migratoare care pătrund primăvara în apele teritoriale româneşti – nu vă gândiţi că sunt mai multe ca de obicei, este vorba de faptul că încep să revină speciile care altădată erau o prezenţă obişnuită) a populaţiei piscicole în general, şi a lufarului în cazul de faţă. Astfel, acesta este al 3-lea an consecutiv în care lufarul este prezent, ba chiar în număr destul de mare.

Denumiri populare:
Popular i se mai spune doar cenacop, denumirea provenind din limba greacă şi fiind atribuită exemplarelor de mici dimensiuni (puii sub 20-25 cm lungime).

Răspândire:
Lufarul este una dintre speciile de peşti cu o arie largă de răspândire trăind în aproape toate mările şi oceanele din zona caldă şi temperată, lipsind doar în estul Oceanului Pacific. La noi poate fi întâlnit din primăvară până toamna târziu de-a lungul întregului litoral.

Descriere:
Privit din lateral, corpul lufarului denotă robusteţe şi agilitate la înot, fiind mult alungit, comprimat lateral şi nu prea înalt. Capul este mare, comprimat lateral asemeni restului corpului. Ochii mari sunt dispuşi pe părţile laterale ale capului în treimea superioară. Marginea preopercularului este zimţată şi destul de ascuţită. Gura oblică, dispusă terminal în vârful botului, nu este prea mare dar are o deschidere largă. Fălcile, puternice şi bine evidenţiate, sunt prevăzute cu numeroşi dinţi proeminenţi, foarte ascuţiţi, comprimaţi pe fălci, dispuşi pe un singur rând, distanţaţi. ATENŢIE!!! Datorită acestor dinţi vă recomand să aveţi foarte mare grijă la manevrarea peştelui deoarece este capabil să muşte chiar scos din apă (mulţi pescari, mai ales dintre cei mai în vârstă, au şi acum urmele muşcaturilor lufarilor, fapt confirmat de altfel şi în literatura de specialitate). Pedunculul caudal este scurt, nu foarte gros şi oval în secţiune, reprezintă locul ideal de unde poate fi ţinut cu mâna fără probleme. Înotătoarea caudală, relativ mică în comparaţie cu restul corpului, are doi lobi bine evidenţiaţi. Are două înotătoare dorsale, prima, mai scurtă, fiind formată doar din radii tari (ţepi, spini) unite printr-o membrană, cea de a doua, mai lungă, având doar o radie tare (prima) şi restul moi, unite de asemeni printr-o membrană. Ca formă, anala este foarte asemănătoare cu a doua dorsală, aproximativ egală în lungime, având 3 radii tari şi restul moi. Este poziţionată simetric cu cea de-a doua dorsală şi se termină la începutul pedunculului caudal. Înotătoarele pectorale (ca şi cele ventrale) sunt potrivite ca mărime, aşezate mult înapoia operculelor, aproximativ la o treime de vârful botului. Linia laterală, destul de bine evidenţiată, începe de la marginea operculelor în partea superioară a corpului şi se continuă până la caudală. Corpul este acoperit aproape în totalitate cu solzi relativ mici, prezenţi şi pe opercule dar absenţi în zona botului.

Din punct de vedere al coloritului, corpul este verzui închis-măsliniu pe spinare şi argintiu cu reflexe metalice albăstrui pe laterale (datorită acestor reflexe denumirea sub care este cel mai cunoscut în întreaga lume este „bluefish“). Burta este de asemeni argintie, doar partea inferioară a capului fiind mai albicioasă. Înotătoarele sunt cenuşii.
Ca dimensiuni este unul dintre peştii răpitori de talie mare, obişnuit având 30-40 cm lungime şi o greutate de 1-3 kg. Excepţional însă poate ajunge la 1 m şi 12-14 kg greutate. În alte zone, ca o raritate, poate chiar depăşi 1,20 m lungime şi 15-20 kg (în literatura de specialitate, cel mai mare lufar înregistrat a avut 18,2 kg şi 1,31 m lungime).

Biologie:
Peşte pelagic, migrator, răpitor prin excelenţă, lufarul este considerat de mulţi drept cel mai feroce dintre toţi peştii marini, depăşind din acest punct de vedere chiar şi rechinii şi baracudele. Trăieşte în bancuri cu atât mai numeroase cu cât are o talie mai redusă. Întreprinde migraţii ample, atât sezoniere (în sezonul cald se îndreaptă către apele mai reci din zonele temperate, iar în cel rece migrează în sens invers), cât şi zilnice, pe verticală (ziua îl găsim în straturile superficiale sau chiar la suprafaţa apei pentru ca noaptea să coboare în adâncime).
Se apropie de litoralul românesc o dată cu bancurile de stavrizi şi chefali prin luna mai, dacă apa are o temperatură de 15-16C, venind dinspre Marea Mediterană şi Marea Marmara, traversând strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Stă în preajma ţărmului până spre toamnă când începe migraţia în sens invers. Este sensibil la variaţiile de salinitate şi la schimbările bruşte de temperatură, la orice scădere accentuată a temperaturii apei retrăgându-se de urgenţă către larg, în straturile mai profunde ale apei.
Este un peşte foarte dinamic aflat în permanentă mişcare în urmărirea bancurilor de peşti-pradă pe care-i vânează fără încetare, făcând adevărate ravagii în rândul lor. Acţionează în haită, atacând întregul banc, fie pentru a se hrăni, fie doar pentru a-l împrăştia. Se hrăneşte aproape continuu fiind de o lăcomie ieşită din comun. Înghite absolut tot ce prinde, de multe ori peste puterile lui, vomită, după care reia măcelul. În stadii juvenile hrana preferată o constituie PMM-ul (peştele marin mărunt – aterine, hamsii, şprot ş.a.) şi puietul altor specii, iar ca adulţi preferă stavrizii, scrumbiile şi chefalii. Asemeni baracudelor, nu se sfiesc să-şi atace proprii semeni aflaţi la ananghie. Locurile unde se hrănesc lufarii sunt lesne de observat deoarece în zona respectivă se strâng o mulţime de pescăruşi pentru a aduna resturile de la ospăţ (popular aceste locuri sunt cunoscute sub numele de „ghiurumuri“ sau „giurumuri“).

La noi se reproduce în perioada iunie-iulie, uneori chiar şi în august, depunând icrele liber în masa apei (icre pelagice), departe în larg. Din fericire este un peşte destul de prolific, această caracteristică suplinind astfel, într-o oarecare măsură, pescuitul abuziv.

PESCUIT SPORTIV
Celor care sunt obişnuiţi cu pescuitul cu momeli artificiale al peştilor de apă dulce (ştiucă, şalău, biban, avat, somn, păstrăv, clean ş.a.), dar care încă nu au pescuit la lufar şi doresc să o facă trebuie să le spun că vor avea parte de o experienţă total diferită de cea cu care sunt obişnuiţi. Datorită tenacităţii, vigorii deosebite, puterii extraordinare şi a felului de a lupta, satisfacţia capturării unui lufar, mai ales dacă are o greutate de peste 1-2 kg, este incomparabilă. Trăsătura unui avat de câteva kg (recunoscut şi apreciat tocmai pentru acest lucru) pare o biată ciupitură în comparaţie cu trăsătura unui lufar de ½ kg, trăsătură incredibil de puternică, zmucind pur şi simplu lanseta din mână. Ceea ce urmează după trăsătură, dacă veţi reuşi să înţepaţi peştele (spun asta deoarece sunt nenumărate cazurile în care ancorele sunt zdrobite sub forţa fălcilor făcând practic imposibilă înţeparea), face deliciul pescuitului şi este aproape de neimaginat: scuturături violente din cap, salturi spectaculoase în afara apei, demaraje în trombă spre larg urmate de întoarceri în viteză către mal, schimbări bruşte de direcţie, răsuciri, plonjări în adânc etc. Ca să nu mai vorbesc de reacţia mai mult decât brutală atunci când simte malul sau apropierea bărcii …

Pescuitul sportiv/recreativ se poate practica atât de pe de pe mal (diguri), cât şi din barca (preponderent). Din păcate, însă, anul acesta, datorită unor probleme apărute între AGVPS (în speţă AJVPS Constanţa) şi CNAFP (Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol) nesoluţionate încă, cel puţin la data la care scriu acest articol, pescuitul din barcă în Marea Neagră NU ESTE PERMIS (sunt promisiuni că situaţia va fi reglementată până la 31 iulie). De aceea, pentru a evita apariţia unor eventuale neplăceri ulterioare, îmi permit să vă recomand ca înainte de a vă programa o ieşire cu barca pe mare să vă interesaţi la AJVPS Constanţa dacă acest lucru este posibil sau nu. Dacă nu, nu vă rămâne decât să pescuiţi de pe diguri, cele mai bune locuri fiind capetele digurilor de N şi S din portul Constanţa. Rezultate se pot obţine în tot timpul zilei dar perioadele cele mai indicate sunt dimineaţa devreme şi seara înainte de asfinţit.

Ca ustensile, având în vedere specificul acestui gen de pescuit, aveţi nevoie de un echipament puternic, de foarte bună calitate. Lanseta, nu foarte lungă, de 3-3,50 m, trebuie să aibă o putere de aruncare de minimum 80-100 g şi acţiune rapidă pentru a putea înţepa mai ales dacă atacul survine la o distanţă ceva mai mare. Cât priveşte mulineta, având în vedere că va duce greul în timpul luptei cu peştele (şi nu orice peşte…), ar trebui sa aibă corpul metalic, angrenaj foarte puternic şi rezistent, tamburul mare pentru a stoca o cantitate mare de fir şi să fie cât mai rapidă deoarece lingura trebuie recuperată cu viteză mare. Cu alte cuvinte, mulineta ideală face parte din categoria mulinetelor cu tambur fix pentru „Big Game“. Ca alternativă aveţi mulinetele cu tambur rotativ (multiplicatoarele) din categoria „baitcasting“. Firul de pe mulinetă poate fi unul de foarte bună calitate cu diametrul de 0,30 mm sau, dacă este mai slab calitativ, chiar de 0,35 mm. Chiar dacă şi un fir mai subţire ar putea rezista, nu vi-l recomand deoarece veţi avea probleme la înţepare datorită elasticităţii sale. De asemeni nu vă recomand să folosiţi firele multifilare (textile) deoarece, având în vedere greutatea foarte mare a lingurilor folosite, există în permanenţă riscul de a rupe lanseta la lansare (când se încurca firul pe vârf, pe vreun inel sau în jurul tamburului sau la o declanşare involuntară a pick-up-ului). Ataşaţi la capătul firului principal un „bici“ (leader, înaintaş) cu lungimea de 10-15 m dintr-un fir cu diametrul de 0,40-0,45 mm (chiar 0,50 mm) care vă va ajuta mult la scoaterea peştelui şi la apropierea acestuia de dig.

Momelile artificiale cu cel mai bun randament sunt lingurile oscilante (vezi figura). Acestea sunt mari, grele de peste 50 g (de regulă 75-100 g), au o formă alungită (pentru a semăna cu peştii pradă), sunt foarte puţin curbate sau au curbura în „S“, şi sunt argintii, aurii sau argintii pe o parte şi aurii pe cealaltă. De regulă sunt realizate din crom, inox sau în combinaţie cu alama şi au dimensiunile: 10-20 cm lungime, 1-2 cm lăţime şi 0,5-1 cm grosime. Atenţie la calitatea ancorelor (cârligelor triple) cu care le armaţi sau sunt armate dar şi la calitatea inelelor despicate folosite!!! Pe lângă linguri mai puteţi folosi şi woblere mari, grele, de formă alungită, vopsite în diverse combinaţii de culori gen argintiu-negru, argintiu-albastru, argintiu-verde, dar şi din cele moderne cu imprimeu holografic în care să predomine argintiul. Ataşarea lingurilor sau a woblerelor la firul de pe mulinetă se va face OBLIGATORIU (dacă vreţi să evitaţi surprizele neplăcute) prin intermediul unei strune rezistente din oţel de foarte bună calitate, strună prevăzută la capete cu carabine puternice din cele speciale pentru pescuitul marin.

Pescuitul propriu-zis constă în lansarea artificialei (lingură oscilantă sau wobler) la o distanţă cât mai mare urmată de o scurtă pauză (necesară pentru a-i da timp să se scufunde la adâncimea dorită) şi continuată apoi cu recuperarea rapidă – cu vârful lansetei coborât cât mai aproape de suprafaţa apei –, în linie dreaptă sau eventual cu schimbări de direcţie executate din vârful lansetei. Simplu, nu-i aşa? Eu spun că da.

Ştiu că la început vă va fi greu având de executat, într-o singură partidă de pescuit, zeci sau poate chiar sute de lansări la distanţe mari, urmate aproape imediat de recuperări făcute într-un ritm infernal cu un echipament greu. Dacă simţiţi că vă dor mâinile, vă lasă puterile sau v-aţi enervat, luaţi mai bine pauze mai dese (preţ de o ţigară pentru fumători), după fiecare serie de 5-10 lansări-recuperări, pentru a vă odihni şi calma şi în felul acesta veţi evita ca plăcerea să se transforme în chin sau, mai rău, să devină frustrare. Nu vă gândiţi nici o clipă să abandonaţi, gândiţi-vă doar la satisfacţiile pe care le veţi avea la înţeparea şi lupta cu primul lufar. Sau cu al doilea, sau cu al treilea… Şi dacă gândul de a vă lăsa păgubaş tot nu vă dă pace, lăsaţi lanseta deoparte şi meditaţi puţin la cât sunteţi de norocos pentru că aveţi şansa să petreceţi timpul liber pe malul mării, în bătaia brizei, respirând aerul tare şi sărat, ascultând vuietul prelung al valurilor şi ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, admirând răsăritul sau apusul soarelui… Şi sigur vă veţi răzgândi!

FIR ÎNTINS!!!

Sursa:www.aventurilapescuit.ro