Poetul Radu Gyr s-a născut în 1905 la Câmpulung Muscel şi a trecut în veşnicie în anul 1975. A fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A semnat volume de poezii, studii critice, recenzii şi eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine.

A pătimit aproape 20 de ani de detenţie politică pentru că a făcut parte din Mişcarea Legionară, ca fel ca şi alte mari personalităţi: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Tutea, Nichifor Crainic.

În ultimul cuvânt în fata Tribunalului Poporului, la 2 iunie 1945, poetul Radu Gyr, judecat atunci în lotul ziariştilor, declara: “Domnule Preşedinte, domnilor Judecători ai Poporului, în rechizitoriul său de joi seara (31 mai), Onorata Acuzare a spus răspicat: ‘Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită.’ Si a mai spus acuzarea: ‘Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi.’

Intr-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Si am iubit-o. Daca as spune altfel, dacă as tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”

Este condamnat şi execută 11 ani de închisoare. Eliberat în 1956, este iar arestat in 1958, judecat şi condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii (nu avea!), ţintuit timp de un an în lanţuri, până la comutarea pedepsei în muncă silnică pe viată. Pentru ce? Pentru ardentul poem “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”: “Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

Doamna Simona Popa, fiica poetului, povesteşte că, iniţial, poemul se chema Manifest. “In 1995, când se împlineau 50 de ani de la procesul din 1945, s-a făcut reabilitarea acestui lot, al ziariştilor. Toti au fost reabilitaţi – Pan Vizirescu, Pamfil Seicaru, Romulus Seisanu, Dianu, erau vreo 14… numai Radu Gyr, nu! Am făcut un memoriu către dl. procuror general Manea Drăgulin, l-am şi publicat în Ziua, dar răspuns n-am primit nici până astăzi”.

Radu Gyr nu a fost reabilitat post-mortem, nici până azi.

“Spre sfârşitul anului trecut – povesteşte doamna Simona Popa – am făcut cerere la CNSAS să văd dosarele Securităţii care îl privesc pe tatăl meu. In ianuarie am primit invitaţia şi… m-am speriat: sunt 48 de dosare şi în medie sunt cam 300 de file la fiecare, file – adică 600 de pagini. In total, aproape 30.000 de pagini! Sunt dosare de grup, cum e cel al lotului ziariştilor… pe urmă, sunt dosare privind rebeliunea (legionară – n.n.), am găsit memoriul lui, declaraţiile martorilor care îl scoteau absolut din cauză şi precizarea – de care nu vrea nimeni să mai amintească astăzi – că Radu Gyr a înfiinţat Teatrul Evreiesc… 150 de artişti, tehnicieni şi muncitori aveau acolo leafă de la stat.”

Suferinţa sublimată sau poezia ca act martiric

Când Sfântul Simeon Metafrastul compunea tezaurul credinţei ortodoxe, Vieţile Sfinţilor, avea conştiinţa clară că împlineşte o sfânta datorie: aceea de a dărui creştinilor un mod de vieţuire cerească după Hristos, şi, în acelaşi timp , o conştiinţă istorică. Ideea dublei apartenenţe a creştinului la o istorie pământească, sfinţită adeseori prin jertfa botezului de sânge, şi la o istorie sacră în care Dumnezeu întâlneşte omul, ieşind în întâmpinarea lui, manifestându-Se în deplinătatea prezentei Lui ipostatice pentru a-l ridica pe om până în apropierea slavei Lui, este ilustrată de multe opere, începând cu Sfântul Epifanie în primele veacuri şi până în Evul Mediu.

Istoria este dublă: cerească şi pământească, divină şi umană. Cele două dimensiuni ale istoriei se uneau desăvârşit în Actele Martirice. Această viziune transpare şi în paginile Vieţilor Sfinţilor, care alcătuiesc o istorie sacră omenească în efortul ei mai presus de omenesc de a se sfinţi. Dar istoria poate fi şi profană. Când istoria devine, pe lângă profană, şi profanatoare (oare exista vreo deosebire de termeni cu adevărat?), Sfinţii Mucenici “se retrag din istorie”, cum ar zice Blaga, pentru a se integra unei alte realităţi unde există putinţa de a-L întâlni pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creştinilor. Iar putinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu este acolo sus, pe cruce.

O astfel de “retragere din istoria” profanatoare a constituit-o mucenicia poetului Radu Gyr, martir al închisorilor comuniste. Coleg de generaţie cu Nichifor Crainic, Radu Gyr se desprinde din generaţia creştină a ortodoxismului romanesc ce a marcat deceniile de aur ale literaturii începutului de veac XX.

Versurile sale au fost interzise timp de 50 de ani; toata opera sa de maturitate, “opera de sertar” de incontestabila valoare, a cunoscut lumina tiparului mult după moartea poetului. Poemele sale din închisoare (…) aşa cum spune fiica poetului, “au constituit o adevărata hrana spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii”.

“Paternitatea” operei

Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui Radu Gyr tinde să-şi disimuleze individualitatea şi să devină expresia unei colectivităţi – mărturie vie a unor experienţe dintre cele mai tragice care nu au rămas doar cazuri izolate. Suferinţa îi reuneşte pe toţi colegii de mucenicie în acelaşi imn-colind, ceea ce face ca expresia poetică să atingă simplitatea tânguirii lirice a baladelor populare: în fata suferinţei colective scriitorul devine anonim, îşi asumă anonimatul, iar sărbătoarea Naşterii Domnului devine celebrare pascală. Pe măsura înaintării în suferinţă, odată cu poemul, persoana întâi singular – “eu” – devine “noi”, expresie a comunităţii de suferinţă, a unei comuniuni eclessiale mai presus de zidurile izolatoare ale celulei, comuniunea în rugăciunea din finalul poemului. Lirismul decurge din simţirea anonimilor din închisoare – coautori, împreună trăitori şi liturghisitori ai jertfei de sânge, pe care Radu Gyr o putea cu uşurinţă presupune comună.

Autenticitatea operei

Mai mult decât în cazul oricărui poet, modern sau vechi, ne putem întreba unde se sfârşeşte poemul şi unde începe trăirea? Mai putem vorbi despre poeticitate ca despre o vocaţie? Nici una dintre expresiile poetului nu are aparenta unui ornament sau vreunei podoabe literare sau artistice. Nici un efort de înfrumuseţare sau poetizare. Descrierile sau chiar trăirile nu au nimic din bogata şi insolita imagistică poetică a veacului în care scrie. Si cu toate acestea, notaţiile poetului sunt tot atât de precise ca şi cele ale unor documente care transmit celor care nu sunt mucenici mărturii în care trăirea se suprapune desăvârşit peste o teologie nu pur dogmatică, ci trăită, verificată, experimentată. Ca şi cum dogma ar lua atunci fiinţă din însăşi carnea zdrobită, ca şi când suferinţa însăşi ar scrie poemul-teologie. Poemele lui Radu Gyr sunt adevărate “Acte Martirice” – fragmente de istorie sacră, mărturie nemijlocită a lui Hristos cel Viu, mărturisit euharistic în jertfa de sânge pe pieptul-antimis, zdrobit de bătăi bestiale, al mucenicului Radu Gyr. “Gradul zero de literatură” este gradul maxim de autenticitate. Emoţia, trăirea lirică se transmite nu prin imagine, ci prin autentic.

Si totusi există un punct unde poezia trădează autenticul, prin sublimarea suferinţei, prin poeticul care o distilează uneori. Ceea ce face ca documentul martiric să nu fie complet. E nevoie ca această poezie, pentru a fi receptată deplin, să păstreze în mintea cititorului referentul altor mărturii, de pildă Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de C. Noica, sau Fenomenul Piteşti. Cu imaginea torţionarilor de la Piteşti în minte, putem aprecia mărturia martirică a poeziei lui Radu Gyr la adevărata valoare pe care opera sa poetică vrea cu smerenie să o treacă sub tăcere. Ar fi vrut poate, ca orice poet, să scrie volume de versuri geniale, după cum indică poemul Sărac sunt, Doamne, sărac – o adevărată artă poetică a aspiraţiilor frânte. În final, vocaţia de mucenic a cuprins-o tămăduitor pe cea de poet, iar cele doua mărturii ne amintesc astăzi că în fiecare din noi se poate afla un Hristos răstignit.

Ne vom întoarce într-o zi
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

Az’ noapte, Iisus…
Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vesminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac…

A stat lângă mine pe rogojină…
– Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva…
Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Si mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui…

Zodie
Nopţi la rând urmăresc prin vizetă
Beznele, beznele, beznele…
Odinioară, citeam stelele. Lesne le
Buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă.

Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară
Si-o visam scrisă cu litere ‘nalte, citeţe.
Credeam că steaua mea e o calească la scară,
Să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpe şi podeţe…

Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,
Steaua nemernică şi blestemată!
Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,
Cum aş rupe-o cu dinţii, din puşcărie!

Maică, măicuţă albă, măicuţă bună,
Când îmi coseai, surâzând, azur şi pieptare,
Ghiceai tu zilele mele cu gheare?

Maică, măicuţă bună,
Piciului tău cu părul de lună
Îi sărutai mânutele albe, plăpândele,
Îi alungai lacrima, negura, pândele,
Si ti-l visai în rădvan de coji de alună,
Prinţ călărind pe furtună…

Acum ti-l rod toate osândele
Si temniţele toate, flămândele.
Taică, tăicuţule, taică,
Îţi aminteşti de şcolarul bălai,
Cu bereta lui marinară,
Pe care-l duceai, pe sub basm, pe sub rai,
De mână, la şcoala primară?

Unchiaşule, tu nu ştiai
Că zâmbetul tău se coboară
Pe-o ticăloasă osândă de fiară.

Tăicuţule, taică,
Feciorul tău se zbate ca o lupoaică,
Se zvârcoleşte şi urlă în cuşcă,
Si zgârie drugii şi-i muscă…

O, ce alb era totul, odinioară!
Alb patul cu îngeri, albă şcoala primară,
Albă duminica, albă vacanta,
Alb jocul cu turca, şi mingea…

Au rămas otreapa şi zdreanţa,
Scuipatul, ocna, funingea.
Si din ţâncul vostru, firav ca lumina,
Nu se mai vede decât jivina,
Jivina din temniţa asta turbată…

Jeliţi-mă, maică şi taică.

Sursa:www.radugyr.ro