Domnule preşedinte aţi fost ales în aceasta funcţie cu o majoritate semnificativă, semn al aprecierii comunităţii academice româneşti. Ca specialist în chimie anorganică, chimia compuşilor organometalici si mai nou chimia supramoleculară,  sunteţi apreciat de comunitatea ştiinţifică internaţională, de-ar fi să  amintim doar cele peste 3.000 de citări în literatura de specialitate şi numeroasele studii şi lucrări apărute în ţară şi peste hotare. La 27 de ani eraţi doctor în chimie şi, urcând toate treptele ierarhiei universitare, aţi devenit profesor la 37 de ani. Aţi fost prorector şi – intre 1990-1993 – rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. În 1990 aţi fost ales membru corespondent al Academiei Române  şi, un an mai târziu, membru titular  iar in 1995 preşedintele Filialei Cluj a Academiei Române. Pentru opinia publică sunteţi cunoscut pentru poziţia Dumneavoastră fermă şi temeinic argumentată de stopare a proiectului Roşia Montană. Sunteţi, după Ilie Murgulescu, al doilea preşedinte din domeniul chimiei şi primul din Cluj. E un fel de nouă provocare dintr-un şir de altele la care aţi răspuns performant.
Cred că este cea mai mare provocare, pentru că este funcţia cea mai prestigioasă, instituţia cea mai prestigioasă şi poate una dintre cele mai dificile funcţii, având în vedere că sunt probleme importante de rezolvat, că sunt confruntat cu personalităti puternice, oameni cu un înalt nivel ştiinţific şi cultural.

Cum se spune, sunteţi primum inter pares.
Desigur, şi nu aş vrea să ies în evidenţă mai mult decât este necesar.

Oricum, aveţi o experienţă de manager. Acum e vorba de management academic.
Principiul de bază pe care vreau sa-l aplic va fi să nu iau nici o hotărâre de unul singur. E un principiu pe care l-am aplicat întotdeauna, m-am consultat cu oamenii competenţi pe tema sau domeniul cu care aveam de-a face.

E acel principiu al competenţei limitate. Şi dacă nu vi se împărtăşeşte punctul de vedere?
Sunt foarte receptiv la un punct de vedere opus dacă acesta este justificat şi nici nu mă supăr dacă cineva mă corectează, când se întâmplă să greşesc.

Să vorbim despre proiectul prezentat la adunarea generală, cu accentul pus pe cercetarea ştiinţifică în contextul integrării în Uniunea Europeană.
Integrarea în Uniunea Europeană ne pune în faţa unei competiţii foarte severe, care a şi început, pentru că România participă la programele UE de câţiva ani. România contribuie la bugetul cercetării cu sume remarcabile  ceea ce ii da dreptul sa participe la competiţia pentru câştigarea de proiecte internaţionale.  Acestea încurajează participarea la  reţele internaţionale, e la aşa numita Arie Europeana a Cercetării şi pentru asta trebuie să fim pregătiţi. Prezenţa noastră în cercetarea europeană trebuie să devină mai vizibilă. În statisticile şi monitorizările care se fac, România se află, din păcate, pe unul dintre ultimele locuri şi ca volum al producţiei ştiinţifice, ca productivitate (raportata la populaţie) dar şi ca importanţă, măsurată prin numărul de citări.

Ce inerţii ar trebui învinse?
În primul rând, mentalitatea. La noi, din păcate, se practică încă ceea ce eu numesc uneori „cercetare trivială”, alături de cercetarea fundamentală şi cea aplicată. Ori, această cercetare trivială consumă fonduri care ar trebui îndreptate spre cercetarea fundamentală de excelenţă. Cercetarea fundamentală este nu numai sursă de cunoştinţe ci mai ales şcoală de pregătire a resurselor umane la nivelul cel mai înalt. Apoi, cercetarea fundamentală este o sursă de prestigiu individual, instituţional, naţional. Monitorizarea care se face pe scară internaţională a ţărilor, a instituţiilor sau a  persoanelor, clasificările, ierarhiile vizează vizibilitatea şi aici trebuie să facem eforturi ca să intrăm în rândul celor care sunt apreciaţi.

Cultivarea elitei în viaţa ştiinţifică

De aici pornind, ce trebuie, ce putem şi ce propuneţi să de facă?
Aici trebuie făcut tot ceea ce este posibil pentru a stimula cercetarea de excelenţă. În primul rând, trebuie îndemnaţi oamenii să publice în cele mai importante reviste din  literatura ştiinţifică mondială, in revistele din fluxul principal al literaturii ştiinţifice. Asta, pentru că se întâmplă de multe ori ca lucrări valoroase să fie publicate într-o revistă locală, provincială. Aceste modeste reviste locale sunt ca un cuţit cu două tăişuri: pe de o parte, publică  „cercetare trivială”, fără semnificaţie ştiinţifică importantă şi, pe de altă parte, îngroapă lucrări de valoare cu care cercetătorul s-ar putea prezenta în comunitatea internaţională. Părerea mea este că nu trebuie să sancţionăm sau să pedepsim pe cei care au performanţe mai modeste ci să răsplătim si sa stimulam pe cei care obţin  rezultate remarcabile. Trebuie să cultivăm o anumită elită  în cercetare. Fără promovarea elitelor nu putem să ne integrăm în viaţa ştiinţifică şi culturală internaţională.
V-aţi gândit organizarea cercetării, la anume domenii sau teme prioritare?
Aceste probleme trebuie să fie discutate în Consiliul de Coordonare a Cercetării Ştiinţifice din Academia Romana, un organism înfiinţat prin noul statut care are ca scop principal promovarea cercetării de excelenţă, monitorizarea ştiinţei româneşti.  Există, în acest sens, un regulament adoptat de Prezidiul Academiei care urmează să fie dezbătut de adunarea generala şi apoi aplicat. Sunt domenii în care cercetarea noastră, cu modestele ei mijloace se afirmă, deşi nu la nivelul la care am dori. Se pot face multe lucruri şi Academia trebuie să aibă în vedere aceste obligaţii.

Faptul că reprezentaţi ştiinţele „dure” va putea influenţa deciziile privind domeniile umaniste?
Să nu uităm că Academia Română a fost înfiinţată tocmai pentru istorie, limbă şi literatură şi la această tradiţie nu putem renunţa. Aici este rolul institutelor de specialitate. E vorba de elaborarea unor lucrări mari, cum au fost „Tratatul de Istorie a Românilor”, „Gramatica limbii române”, dicţionarele, atlasele, lucrări care se pot elabora numai prin eforturi colective. Tot ce s-a făcut până acum in acest sens, s-a făcut bine. Este esenţial şi extrem de necesar ca aceste preocupări să fie cultivate în continuare în Academie. Este foarte dăunător şi periculos să se producă o ruptură între ştiinţele dure şi cele umaniste. Până acum, domeniile umaniste s-au manifestat mai ales în ţară pentru că sunt proiecte de interes naţional.  Cred ca este posibil si necesar ca reprezentanţii  acestor domenii să iasă şi în lume. Se poate scrie despre limba, istoria sau economia României şi în reviste internaţionale cum o fac alţii. Pe de altă parte, mă gândesc că şi ştiinţele exacte trebuie să devină un centru de atenţie in tara. Operele unor mari oameni de ştiinţă romani pot fi publicate într-o colecţie gen „Opere fundamentale”. Sunt mulţi oameni de ştiinţă români care au publicat mult în străinătate şi ale căror lucrări nu se cunosc la noi, unele dintre ele de importanţă istorică, şi care ar trebui să fie la îndemâna fiecărui cercetător. Pot spune că şi acum se întâmplă acest lucru. Noi publicăm în reviste din străinătate şi multe dintre acestea nici nu există în bibliotecile româneşti.

Este şi cazul Dumneavoastră. Aşa se face că sunt oameni de ştiinţă mai cunoscuţi în străinătate decât la noi.
Desigur. Pentru a reveni, în această colecţie nu vom publica lucrări ale celor în viaţă. Dar, iată, se vorbeşte mult despre N. Paulescu. Dar câţi medici, cercetători, doctoranzi sau studenţi români pot citi lucrările lui ştiinţifice. Poate că există la câteva biblioteci, dar sunt  accesibile. Din punct de vedere ştiinţific, asemenea lucrări pot fi depăşite, dar  valoarea lor istorica rămâne şi merită să fie cunoscute.

O să ţineţi seama că sunt domenii de cercetare încă insuficient acoperite? Mă gândesc la psihologie, de pildă…
Probabil nu este singurul domeniu ştiinţific neglijat. Psihologia este foarte importantă şi recunoscută ca atare în Occident. Şi nu doar din punct de vedere ştiinţific ci şi în viaţa socială cotidiană. De exemplu, marketingul  se bazează in mare măsura pe psihologie. Este unul dintre domeniile care ar trebui să fie stimulat.

Aveţi în vedere să stimulaţi acest gen de cercetări? Din câte ştiu sunt mulţi tineri aplecaţi spre acest domeniu.
Nu m-am gândit în mod special la acest domeniu, dar ideea ar fi ca oamenii din domeniu să vină cu  proiecte.

Din câte ştiu, de la Alexandru Roşca şi Vasile Pavelcu nici un membru al Academiei Române nu este psiholog.
În primul rând, semenii lor, psihologii să  recunoască performanţele de excelenţă ale unora dintre dânşii şi să facă asemenea propuneri, iar Academia cred ca va fi receptiva la orice idee bună în acest sens. In mod cert mai sunt şi alte domenii în care exista oameni de mare valoare care încă nu sunt membri ai Academiei Române. Alte Academii au, în jurul lor, un cerc mai larg de posibili candidaţi, oameni cu care colaborează şi când este nevoie sau când se afirmă cineva alegerea se simplifica. Nouă ne lipseşte această legătură dintre Academie, care este forul cel mai înalt al ştiinţei, şi baza cercetării unde lucrează oameni de valoare.
Mă gândesc si la tinerii care lucrează în străinătate  care au realizări excepţionale; ar trebui să-i cooptăm în proiectele noastre, să-i invităm, din când în când, să ţină cicluri de lecţii, cursuri, să participe la un program comun. Asta mai ales că prin Uniunea Europeană finanţarea se face în cadrul unor reţele de cercetare, ori în asemenea reţele ar fi extraordinar să atragem cercetători români din străinătate. Cel puţin în chimie eu cunosc cel puţin doi-trei cercetători absolut remarcabili. Unul este Daniel Funeriu de la München care a făcut doctoratul cu  Jean-Marie Lehn, laureat al premiului Nobel, apoi a lucrat în SUA, a condus un colectiv de cercetare în Japonia şi acum este în Germania. Un alt exemplu, Mihai Bărboiu care a câştigat un grant de un milion de Euro, din cele 25 acordate şi înmânate la Academia Suedeză, unde se acordă Premiile Nobel. Ei ar fi dispuşi să lucreze cu un grup din ţară si fără îndoială ar fi un mare succes.

Posibilităţi de finanţare

Aveţi planuri îndrăzneţe, dar cu ce suport financiar? Desigur, în afara celor cu finanţare din străinătate?
În primul rând, banii care sunt disponibili în ţară ar putea fi mai bine folosiţi pentru că o parte din aceşti bani se irosesc. În al doilea rând, există fondurile de la Uniunea Europeană, unde România contribuie şi de unde noi nu recuperăm decât puţin. Deci, există bani care pot fi obţinuţi, dar numai cu proiecte solide, cu proiecte la nivelul actual al ştiinţei. Am făcut parte dintr-o  comisie de granturi Marie Curie de la Bruxelles şi am văzut că sunt două criterii pe care cercetarea românească le-ar îndeplini cu greutate. Întâi: tematica, trebuie să fie o tematică de mare actualitate, o tematică prin care se sparge un zid al cunoaşterii, care aduce cunoştinţe noi, nu o „cercetare trivială”. Astfel, „nano”, „bio”, de pildă, sunt prefixe care favorizează acceptarea unui proiect. Al doilea criteriu este capacitatea de a rezolva  tema propusa şi asta însemnă, în primul rând, infrastructură, aparatură, literatura, informaţie ştiinţifică; aici ne poticnim şi avem nevoie de parteneri mai bogaţi. Am mai spus şi cu alte ocazii că noi ar trebui să alegem câteva  institute si universităţi de elita, care s-au afirmat  ca centre de excelenţă şi care să fie finanţate şi sprijinite în mod preferenţial.

În  ideea stimulării celor mai buni.
Şi atunci s-ar crea în ţară nişte centre în jurul cărora s-ar coagula şi alte grupuri mai puţin dotate dar unde ar putea apare un om sau altul cu talent şi idei bune. Am văzut, de exemplu, în Mexic, unde există două asemenea centre – Universitatea Naţională Autonoma şi Politehnica Naţională care sunt dotate la nivelul universităţilor americane, atrag oameni de ştiinţă şi specialişti din alte ţări, care împreuna cu colegii mexicani fac lucruri intr-adevăr performante. Rezultatul este ca cercetarea ştiinţifică mexicana, care era practic invizibila in urma cu 15-20 ani a devenit performanta si semnificativa in literatura mondiala din ultimii ani.
În ceea ce priveşte Academia, dacă va fi, într-adevăr, bogată prin retrocedări, o parte din aceşti bani ar putea fi folosiţi pentru  stimularea cercetării ştiinţifice de excelenta. O altă parte ar putea fi  şi pentru suplimentarea salariilor. În învăţământul superior unde există uneori însemnate încasări extrabugetare,  veniturile celor care fac cercetare sunt suplimentate din aceste surse. Prin contracte de cercetare şi prin servicii de specialitate se pot obţine bani care pot favoriza nişte colective performante.

Fiindcă sunteţi şi profesor, aveţi în vedere şi  o colaborare mai strânsă cu universităţile?
Marea majoritate a membrilor Academiei sunt sau fost profesori. Deci nu este nici o noutate. Există un protocol, poate uitat, între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Academia Română, care ar trebui reactivat.
Cum vedeţi această colaborare?
Prin crearea unor grupuri mixte. Academia din Ungaria are o experienţă foarte bună. În universităţile din Ungaria  lucrează grupuri mixte de cercetători plătiţi de Academie si cadre didactice, conduse de un profesor care poate să nu fie membru al Academiei.

Vă gândiţi să valorificaţi asemenea posibilităţi şi la noi?
Posibilităţi există şi, cel puţin, la Cluj unde Institutul de Istorie al Academiei Romane este în aceiaşi  clădire cu una sau două catedre de la Facultate de Istorie a Universităţii, oamenii folosesc împreuna biblioteca,  lucrează uneori (încă insuficient) împreună. Sau, geografii noştri care lucrează la Facultatea de Geografie a Universităţii şi colaborează foarte bine.

Despre metodologia şi etica cercetării

Aţi avut un model de profesor?
Da, profesorii Candin Liteanu, Ion Cădariu şi academicianul Raluca Ripan. Cel mai important rol l-a avut profesorul de chimie analitică, Candin Liteanu, care era ca o flacără vie şi era  de un entuziasm de-a dreptul molipsitor pentru ştiinţă. El a fost  scânteia care a aprins focul interesului meu pentru cercetare. Când eram în anul întâi am participat la un cerc ştiinţific şi cu îndrăzneala vârstei  am pus o întrebare. Era in 1954, când preocupările  pentru polimerii anorganici,  un domeniu nou, erau arzătoare, mai ales că se legau de unele materiale pentru tehnica spaţiala. Profesorul mi-a propus să pregătesc un material pe această temă. Când am auzit subiectul, mi s-au înmuiat genunchii fiindcă nu ştiam nimic. Am mers la bibliotecă unde am găsit lucruri foarte interesante care au stat apoi la baza lucrării de diplomă „Chimia ciclurilor anorganice”, de vreo 300 de pagini cu o mie de citate bibliografice. Profesorul m-a întrebat dacă vreau s-o public, a adus-o la Academie, profesorul C.D. Neniţescu a aprobat-o şi cartea a apărut în 1960. Domeniul s-a dezvoltat rapid şi, în 1970, am publicat două volume la Londra pe aceeaşi tema, iar apoi s-au organizat congrese internaţionale care se desfăşoară şi acum cu o periodicitate de trei ani.

Predaţi un curs de metodologia şi etica cercetării care se bucură de succes. Care e programul cursului?
Prima parte a cursului răspunde la câteva întrebările despre cercetare: ce, cine, când, cum, unde, de ce ? M-a inspirat celebra lucrare a fiziologului american Hans Selye „De la vis la descoperire”, apărută prin 1968 şi la noi.   Cine ? Sunt aspecte de psihologia cercetătorului, cu tipurile de personalitate. Când ? În tinereţe, la bătrâneţe ? Unde ? În funcţie de condiţii, oferte şi posibilităţi. Cum ? Răspunsul îl oferă etica cercetătorii, De ce? Aici e vorba de motivaţie: unii, puţini, fac pentru bani (cu mici şanse de îmbogăţire, totuşi) ; alţii, mai idealişti spun că fac cercetare ca să fie de folos omenirii; unii din   dorinţa de faimă; alţii pur şi simplu din curiozitate şi pasiune; aceştia sunt adevăraţii cercetători.

Ce rol are familia în viaţa unui om de ştiinţă, mai ales acum când va trebui să veniţi la Bucureşti?
Are un rol foarte important pentru că cercetătorul, care nu trebuie să fie neapărat academician sau preşedinte de Academie, are nevoie de sprijinul şi înţelegerea familiei. Când copiii mei erau la şcoală, eu eram mai mult în străinătate si a revenit soţiei rolul principal in educarea lor. Sunt nişte sacrificii pe care familia le înţelege, le face şi dacă le acceptă, cercetătorul este mult ajutat  sa ajungă la rezultate.

Iar când soţia este şi colaborator?
Soţia mea este chimistă, dar nu avem decât două lucrări lucrate si semnate împreună, altfel fiecare are lucrările si domeniul sau de preocupări.

Când aveţi şi cât aveţi timp liber, ce faceţi?
Îmi plac ieşirile in  aer liber, am si un hobby, filatelia, colecţionez timbre cu tematică de chimie şi pot spune că toată istoria chimiei poate fi  ilustrata cu timbre. Cred că printre conferinţele mele, cea despre istoria chimiei ilustrată filatelic a avut poate mai mult succes decât unele pe teme de specialitate.