Religia geto dacilor 

Mentionati pentru prima data în istorie de catre Herodot în legatura cu campania lui Darius împotriva scitilor în a. 514 î. Chr., getii au impresionat antichitatea prin curaj si prin originalitatea credintelor lor religioase. Acelasi autor face distinctia între diverse semintii trace de la nord si sud de Balcani, mai ales dupa atitudinea lor fata de fenomenul mortii si al nasterii, mentionând: ..Tracii au mai multe nume. dupa regiuni, dar obiceurile sunt cam aceleasi la toti. afara de geti, trausi si de cei care locuiesc la nord de crestonai.”(/$t V. 3).

Pentru perioada secolelor IV-II î. Chr. putem vorbi doar despre reiligia getilor cuprinsi între muntii Haemus si Pontul Euxin; în epoca regatului daco-getic (secolul I î. Chr. – I d. Chr.) ne aflam în fata unui fenomen generalizat, unitar în tot spatiul de locuire a geto-dacilor, ce include si zona intracarpatica, devenita, între timp, matca statalitatii. Supravetuirea acestei religii în epoca romana se explica prin fenomenul de smcretizare la care a ‘fost supusa, conform ipotezei lui Vasile Pârvan. si ulterior, a dovezilor aduse de D.Tudor.

Izvoarele antice de care ne ocupam în lucrarea de fata se refera în mare parte la credinta getilor în nemurire, inclusiv la propavaduitorul acesteia, Zalmoxis. Luate în ansamblu, ele scot în evidenta caracterul aristocratic al religiei getice, care era una de tip mitiatic. Astfel, Zalmoxis îi aduna doar pe „fruntasii tarii” pentru a-i învata ca nici ei, mei urmasii lor nu vor muri „ci vor merge într-un anumit loc unde vor trai purun si vor avea parte de toate bunatatile”‘ (Herodot, 1st., IV, 95), iar basileii îl cinstesc în deosebi pe Hermes si numai pe el jura, „sustinând ca se trag din acesta” (Herodot, 1st., V. 7).

Dar nici un izvor nu este explicit arunci când este vorba despre caracterul solar sau htonic al religiei geto-dacice. aceeasi confuzie planeaza si asupra naturii celor doua (sau doar una?) divinitati mentionate.
Aspecte ale credintelor religioase getice, în special cele vizând problema numelui si a caracterului lui Zalmoxis. natura cultului sau se regasesc într-un sir de studii: Gr.Tocilescu, Dacia înainte de romani Bucuresti, 1980; Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Bucuresti, 1926; I.I.Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase, AISC1. V, Cluj, 1944 – 48; I.H.Crisaa Spiritualitatea geto-dacilor, Bucuresti, 1986; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Cenghis-Han. Bucuresti, 1995; mai recent S.Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dacice. Iasi.1995.

Viziuni interesante asupra textelor antice privind credintele religioase ale geto-dacilor au fost emise în cadrul unor lucrari cu caracter general de catre C.Daicoviciu, D.M.Pippidi, I.Coman s.a. Analiza combinatorie a izvoarelor scrise si a celor arheologice i-au permis lui V. Sîrbu (Credinte si practici Itinerare, religioase si magice din lumea geto – dacilor. 1993) sa gaseasca explicatii pentru transformarile profunde de mentalitate survenite în societatea getica în perioada secolelor V î.Chr. – IE d. Chr.

1. Panteonul

De-a lungul unei lungi perioade de desbateri. în care s-au vehiculat un sir de ipoteze privind caracterul religiei getice (monoteism I.Coman), henoîeis (V. Pârvan), dualism de tip zoroastric (AD.Xenopol), politeism (I.I.Russu. L.Blaga. C.Daicoviciu. H.Daicoviciu, M.Eliade). marea majoritate a cercetatorilor s-a pronuntat pentru caracterul politeist al acesteia. Constatarea s-a întemeiat pe textul lui Herodot, care consemneaza existenta lui Zalmoxis si Gebeleizis. zeul fulgerului si al furtunii, doua divinitati cu pozitii distinse în panteonul getic. Cu toate acestea, raportul dintre ele nu este pe deplin clarificat fiind în legatura directa cu problema naturii lor. însesi informatiile lui Herodot sunt contradictorii în acest sens. Initial. Zalmoxis este numit zeu. caruia unii îi mai spun si Gebeleisis (1st., IV, 94), iar elinii de pe tarmurile Helespontului si Pontului Euxin vorbesc ca acesta ar fi fost sclavul si discipolul lui Pitagora, de la care si-ar fi însusit credinta în nemurire, stire pe care Herodot o pune sub semnul îndoielii (1st., FV, 95). Dupa un alt pasaj herodotian, Zalmoxis ar fi fost un daimon sau zeu (1st., IV, 96),, iar la Platon acesta este numit regele nostru (Channide, 156d). Conform altor surse. Zalmoxis a fost un profet care le-a transmis getilor credinta în nemurire, dar din textul straboman rezulta o adevarata biografie a acestuia: sclav al lui Pitagora- proroc- „partas la domnie” – preot al celui mai slavit zeu -zeu. Reesind din cele mentionate mai sus, este posibil ca Zalmoxis sa fi fost initial un rege sau preot divinizat.
Lucrurile nu sunt mai clare nici în ceea ce priveste cultul sau. O parte din elemente pledeaza pentru natura lui htonica (etimologia cuvântului, locuinta subpamânteana în care s-a retras pentru un timp), altele – pentru caracterul uranian (trimiterea anuala a solilor, tragerea cu arcul spre cer în timp de furtuna). Este mai mult ca sigur ca este vorba de o zeitate complexa, care îmbina ambele elemente esentiale si care era perceputa de geti ca o forta, nu ca o persoana.

Gebeleizis. Este amintit doar de Herodot. Desi informatiile istoricului sunt oarecum confuze („Unii din ei îi mai spun (lui Zalmoxis – na.) si Gebeleizis” (1st., IV. 94)), natura diferita a celor doua divinitati, Zalmoxis si Gebeleizis. nu poate fi tagaduita, asa cum o demonstreaza si M.Eliade. Conform aceluiasi eminent cercetator al religiilor,Gebeleizis este un zeu al furtunii sau, mai degraba, un vechi zeu al cerului, iar obiceiul getilor de a trage cu arcul când tuna si fulgera (Herodot 1st., IV. 94) este un ritual specific divinitatilor furtunii (ex. cultul lui Indra, Mitra). Astfel, natura uranica a zeului si legatura lui cu fenomenele meteorologice este incontestabila. Disparitia acestuia din sursele sensé nu indica neaparat si disparitia din viata religioasa; Eliade crede ca „se poate imagina fie alipirea la o alta divinitate, fie supravetuirea sub un alt nume”. Pentru ca autorii antici vorbesc în continuare doar despre Zalmoxis, este posibil ca la un moment dat sa se fi operat un sincretism religios, care a cuprins cultele ambelor divinitati, si care a sfârsit prin a-l confunda pe Zalmoxis cu Gebeleizis.

Alte divinitati. Inafara de Zalmoxis si Gebeleizis, sursele scrise sugereaza existenta si a altor zeitati, despre care informatiile noastre sunt foarte limitate. Astfel, Diodor din Sicilia (Biblioteca istorica. I, XCIV, 2) zice ca „Zalmoxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia, zeitatea lor”. Este posibil ca sub numele grecesc al zeitei sa se ascunda o divinitate a focului, a vetrei casnice. In acest sens, sunt elocvente descoperirile de vetre din lut ars sau altare rituale la Popesti (jud. Arges), Bucuresti, Poiana (jud. Galati), a caror suprafata era decorata cu motive geometrice incizate sau excizate, uneori imprimate cu snurul, care erau folosite atât în cultul casnic, cât si în cel funerar (ex.: necropola de la Zimnicea, tumulul de la Fântânele (jud. Teleorman), necroplola de la Sveshtari (NE Bulgariei). Putem vorbi despre o divinitate cu o pozitie asemanatoare Hestiei în panteonul grecesc sau în cel scitic, desi S.Sanie are unele îndoieli în aceasta privinta.

In arta, imaginea unei divinitati feminine este asociata cu cea a doi calareti, fiind materializata pe un sir de monumente din piatra sau placi de plumb cuprinse cronologic între sfârsitul secolul I d. Chr. si secolul IV d. Chr. Reprezentarile cu Cavalerul sau Cavalerii danubieni sunt cunoscute în Dacia, Moesia, Panonia si Dalmatia, cele mai vechi dintre ele provenind din Dacia. D. Tudor sustine ca este vorba de doua zeitati de origine geto-dacica (Marele Zeu si Marea Zeita) în interpretatio romana, stiut fiind faptul ca pâna la cucerirea Daciei de catre romani religia si mitologia geto-dacica era aniconica. In cazul personajului masculin se pare ca este vorba de o divinitate suprema (Zalmoxis = Marele Zeu Cavaler?), cu atributii în toate cele trei spatii cosmice (subpamântean, terestru si celest), iar cultul zeitei ar putea sa indice o asemanare cu cel al Dianei = Luna = Hecate.

In functie de cronologie, tipologie si distributia geografica, D.Tudor stabileste trei categorii de monumente: 1) reprezentarea unui singur cavaler; 2) reprezentarea Zeitei flancata de doi cavaleri si 3) monumente cu scena banchetul divin. Evolutia rapida a cultului Cavalerului danubian în perioada romana a fost determinata de influentele altor religii, inclusiv a celor de nistere (veri scena banchetului).

Existenta unui zeu al razboiului la geto-daci este consemnata de lordanes, care afirma ca acestuia îi era consacrat un cult salbatec, fiindu-i sacrificati prizonierii de razboi. Acelasi lordanes face referire la Vergilius, Emida, II, 34-36 („neobositul parinte care stapâneste câmpiile getilor’), dar, zice el, „la ei (getii – n.a.) s-a nascut Marte, pe care înselaciunea poetilor l-a facut zeu al razboiului”. In traditia religioasa antica se cunosc cazuri când aceeasi divinitate cumula ambele functii, aparent contradictorii, cea militara si cea agrara (de exemplu, la romani Marte si-a însusit si functiile lui Quirinus), fapt ce face posibila existenta unei zeitati asemanatoare si în spatiul getic.

The death of democracy is not likely to be an assassination from ambush.
It will be a slow extinction from apathy, indifference, and undernourishment.
Robert M. Hutchins

Nu avem nici o marturie scrisa despre felul cum îsi reprezentau geto-dacii divinitatile, astfel toate încercarile de a identifica una sau alta divinitate, pe baza reprezentarilor artistice, ramân în domeniul ipotezelor. Inscriptiile de pe unele piese de toreutica (vezi phiala nr. l de la Agighiol, câteva vase din tezaurul de la Rogozen) „KOTYOS EGBEO” cuprind numele destinatarilor, nu a divinitatilor carora le-au fost dedicate. Imaginea unui corp uman cu capul înconjurat de raze, de-asupra caruia apare o raza (imagine de pe stampila de amfora din timpul lui Burebista) a fost interpretat în mod diferit de cercetatori: zeu solar (D.V.Rosetti), zeita selenara (C.Daicoviciu) etc. în ceea ce priveste imaginea unor personaje feminine pe falerele de la Lupu sau cele de la Bucuresti-Herastrau, pe fibulele de la Balanesti si Coada Malului, acestea sunt tratate ca fiind reprezentari ale Marii Zeite (LHCrisan). Atitudinea în care apare aceasta pe luneta mormântului de la Sveshtari (în fata eroului cavaler, înmânându-i cununa) ar sugera mai degraba o divinitate a pamântului, a tarii, ca simbol al autohtoniei. dupa cum mentioneaza si Paul Vernand .

2. Ceremoniile religioase

Unul din elementele esentiale ale cultului lui Zalmoxis este trimiterea o data la patru ani a unui sol, pentru a afla vointa zeului. Herodot deseneaza amanuntit acest ritual (1st., IV. 94), cu toate acestea nu avem nici o explicatie pentru criteriile de selectare ale mesagerului (obiceiul tragerii ia sorti este neconvingator). M.Eliade a emis ipoteza ca solul era ales din rândul celor initiati în cultul lui Zalmoxis , ceea ce pare logic într-un ritual prin care se reactualiza comunicarea cu divinitate, iar Marazov propune ca în persoana celui trimis sa fie recunoscut un înlocuitor al regelui . Ideea este interesanta, dar în lipsa altor amanunte nu poate fi verificata. Daca ar fi s-o acceptam, cum se explica „nesansa” mesagerului în raport cu legatura dintre rege si divinitate ? Herodot zice ca în cazul în care solul nu moare, getii îi aduc învinuiri grele, spunându-i ca e un om ticalos.

Un alt ritual tine de initierea membrilor marcanti ai comunitatii în cultul lui Zaltnoxis. Organizarea banchetului se facea într-o încapere special amenajata, unde Zalmoxis îi învata pe geti ..ca nici ei si nici unul din urmasii acestora nu vor muri,, ci vor merge într-un anume loc unde vor avea parte de toate bunatatile” (Herodot 1st, IV, 95). Ulterior, pentru a-i convinge de veridicitatea credintei sale. coboara el însusi într-o locuinta subterana de unde revine peste trei ani, timp în care getii îl credeau mort. Disparitia lui Zalmoxis echivaleaza, dupa M. Eliade, cu un descensus ad inféras în vederea unei initieri .

O alta problema legata de acest ritual este natura credintei în nemurire a getilor, nu este clar daca acestia învatau a fi nemuritori în spirit sau în trup. Nici o sursa antica nu vorbeste despre eliberarea sufletului sau metempsihoza; getii credeau ca vor ajunge vii la Zalmoxis (cum ramâne atunci cu trimiterea mesagerului), în legatura cu acest fapt. M.Eliade considera ca este vorba despre obtinerea „imortalizarii sufletului”, iar R. Florescu completeaza cu consideratia ca practicarea incineratiei – rit purificator de esenta spiritualista – ar putea fi elocvent, religia geto-dacilor atingând „un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate” .

Un alt ritual practicat de geti tine de cultul lui Gebcleizis, vechiul zeu al furtunii. Tragerea cu arcul spre cer când tuna si fulgera nu era îndreptata împotriva zeului, cum gresit s-a interpretat uneori., ci avea menirea de a-l ajuta, dublând, astfel, fulgerele – armele zeului lor. M.Eliade apreciaza acest act ca pe unul pozitiv, când „se imita si indirect se ajuta zeul fulgerelor, tragând sageti împotriva demonilor tenebrelor”. Acest motiv este pus de I.Stoianov în legatura cu existenta unui presupus mit al tracilor (mitul Zeului Furtunii si al Fulgerului), la baza caruia a stat mitul indo-european despre lupta dintre zeul uranic si sarpe.

Nu se cunosc reprezentari ale acestor ceremonii în arta getica, nici divinitatile carora le erau adresate. Unele scene, însa, pot fi încadrate ritualurilor sacre, de exemplu, motivul libatiei ( imaginea de pe obrazarul drept al coifului de la Cucuteni-Baicem, cnemida nr. l de la Agighiol, rhyton-\A de la Poroina) sau cel al sacrificiului (coiful de la Poiana – Cotofenesti).

3. Practicile funerare

în capitolul precedent am facut referire Ia Herodot (1st.. V,8) pentru obiceiurile funerare practicate la moartea celor bogati, care, în mare parte, erau comune pentru toate semintiile trace. Descoperirile arheologice din spatiul getic vin sa completeze aceste informatii cu noi date. Asa cum relateaza si Herodot. getii practicau atât incineratia, cât si înhumatia; se pare, însa, ca incineratia era un fenomen mult generalizat înhumatia reprezentând doar 5% din totalul mormintelor descoperite, în schimb, în cazul mormintelor aristocratice, cum ar fi cel de la Agighiol, Peretu, Sveshtari si altele predomina înhumatia. Conform observatiilor lui V.Sîrbu , situatia se schimba radical în secolele II Î.Chr. – I d. Chr., când se constata o scadere a numarului de morminte, de la circa 2000 în secolul V-II î. Chr., la mai putin de 150 în perioada secolul I î. Chr. – I d. Chr. Acest fapt se datoreaza, probabil, unei schimbari de atitudine în ceea ce priveste tratarea defunctului si. implicit a unor schimbari în cadrul credintelor religioase, ce ramân, înca, învaluite în mister.

4. Locurile sacre

Nu avem informatii scrise despre existenta unor locuri special destinate cultului la geto-daci. Strabon aminteste despre muntele unde se afla pestera în care a „coborât” Zalmoxis, Cogaionom, care era considerat un munte sfânt, râul care curge sub acest munte (Geogr., VTL3,5). In virtutea naturii complexe a divinitatii lor supreme, getii adorau, probabil, înaltimile, dumbravile, apele (într-un alt pasaj, Strabon vorbeste despre „gura sacra” a Istrului (Geogr., VII, 6,7)), unde îsi desfasurau activitatile cultuale. Nici descoperirile arheologice nu sunt prea concludente în acest sens. pâna acum necunoscându-se spatii ce s-ar fi putut preta interpretarii de spatii cultuale. ce ar fi functionat în secolele V – IU î. Chr.. S-au emis unele ipoteze pentru constructia circulara de lânga asezarea getica de la Butuceni, Republica Moldova, dar parerile cercetatorilor nu sunt unanime în aceasta privinta (calendar? templu-calendar?).

Cu totul altfel stau lucrurile în perioada regatului dacic, când se constata o adevarata explozie a arhitecturii sacre. In total au fost repertoriate, dupa S.Sanie, un numar de 30 sactuare în 20 de localitati. Conform clasificarii propuse de François de Polignac, deosebim doua tipuri de sanctuare: sanctuare de granita si sanctuare de convergenta. In cazul celor dintâi, functia lor era de a proteja magic limita teritoriului populat, în cazul nostru, de daci (ex.: sanctuarele de la Dolinean, Pecica, Barbosi), pe când celelalte, care erau instalate în centrele tribale, aveau menirea de a atenua eventualele conflicte intertribale (ex.: Popesti, Gradistea s.a.).

In functie de planul edificiului se diferentiaza trei categorii de sanctuare: 1) circulare (Dolinean, Fetele Albe. Brad, Pecica, Racos, Sarmizegetuza s.a.); 2) edificii dreptunghiulare cu abside (Popesti, Brad, Piatra Rosie s.a.), 3) aliniamente de coloane (Gradistea de Munte, Costesti-Cetatuie, Piatra Rosie, Bâtca Doamnei, Piatra Craivii s.a.). Cel mai mare complex ceremonial sacru se gaseste la Sarmisegetuza Regia.

Abia acum putem vorbi despre religia dacilor ca despre un sistem complex, care reunea o casta de sacerdoti, slujitori ai cultului si un ansamblu de edificii destinate exercitarii acestuia. In izvoarele târzii se fee câteva referiri cu privire la existenta unor sanctuare (lordanes, Getica, 71). Varietatea formelor arhitecturale presupune existenta unor divinitati diferite carora le sunt dedicate, de asemenea si o diversitate a ritualurilor practicate.

Un element caracteristic acestei perioade îl constituie aparitia altarelor nu numai în spatiul locuintei,, ci si în sanctuare, fiind destinate cultului comunitar (Popesti, Cârlomanesti, Piscu Grasani). O constructie cu totul deosebita o reprezinta „soarele de andezit” de la Gradistea Muncelului, care a fost pus în legatura cu un cult uranian. Pe o baza din blocuri de calcar se afla un disc si zece lespezi de andezit în forma de sectoare de cerc, întreaga constructie având forma unei platforme circulare cu diametrul de 6,98m. Aparitia acestui monument cultic este pusa de cercetatori în legatura cu reforma religioasa din timpul lui Burebista si Decebal, fiind o expresie a unitatii credintelor religioase.

5. Personalul de cult

Pentru perioada secolelor V-in î. Chr. izvoarele scrise nu contin informatii despre personalul de cult. Singurul element sugestiv în acest sens este scena sacrificiului de pe obrazarele coifului de aur de la Poiana -Cotofenesti. Majoritatea cercetatorilor înclina sa creada ca personajul-sacrificator reprezinta un preot; Ivezi Marazov considera ca acest motiv se înscrie în categoria miturilor regale, sacrificarea berbecului identificându-se semantic cu posesia „lânei de aur”, altfel zis a puterii, domniei .

Lipsa de informatii scrise nu reflecta, însa, o stare de fapt, adica absenta unor sacerdoti – oficianti ai cultului în societatea getica. In tagma acestora se înscriau, probabil, mai multe categorii de asceti; izvoarele antice cu referire la secolele I î. Chr. – I d.Chr. îi consemneaza pe theosebi (cei care nu consuma carme, adoratorii zeului) si capnobati (calatori prin fum) (Strabon, Geogr., VII, 3,3) pentru traci.
losefus Flavius aminteste ca dacii le spuneau celor din urma polistai (Antichitati iudaice, XVIÏÏ, 1,5, 22). Structurarea clasei sacerdotale pe grade ierarhice, la care se accedea, probabil, prin rituri initiatice, denota caracterul închis al acestei caste, în fruntea careia se afla marele preot. Prerogativele celui din urma erau destul de mari. acesta fiind sfatuitor al regelui, iar în unele cazuri chiar substitut.

Importanta preotilor atât în viata religioasa, cât si în cea publica (,fie regele lucra în întelegere cu el (marele preot – n. n) “, ,, mereu se gasea cineva gata sa-l sfatuiasca pe rege ” ,,… si profetii erau cimtitti, încât erau socotiti vrednici de dûffmie”) este sugerata de câteva ori de Strabon (Geogr. VÏÏ, 3,5).

In continuare acesta aminteste despre reforma religioasa a lui Deceneu (Geogr., VII, 3, 11), care i-a convins pe geti sa taie vita de vie. Autoritatea lui Deceneu în fata regelui si, implicit, în rândurile poporului, îl caracterizeaza ca pe o forta importanta în structura politica a statului dacic. Avem dovada faptului ca din rândurile preotilor s-au ridicat ulterior si regii geto-dacilor.

Ca detinatori si, totodata , propavaduitori ai cunostintelor de teologie, astrologie, medicina, preotii getici apar în Getica lui lordanes. Desi. uneori, par usor exagerate, chiar anecdotice („Vezi ce mare placere, ca niste oameni prea viteji sa se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau putintel timp liber dupa lupte” (lordanes, Getica, 70)), consemnarile lui lordanes sunt importante pentru restabilirea activitatii reformatoare a lui Deceneu, care „a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar si pe regi”.
Tot el „i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare, facându-i preoti si le-a dat numele de pileati: …ei faceau sacrificii”(Getica, 71). Pileatii sunt mentionati si de Dio Cassius în a sa Istorie romana, în legatura cu solia trimisa de Decebal împaratului Traian, zicând ca „acestea sunt la ei oamenii cei mai onorati.”(1st. Rom., LXVIÏÏ, 9, l ). Alaturi de preoti au existat si profeti.

6. Ofrande. Sacrificii

In lumea getica, la fel ca în toate civilizatiile antice, relatia cu divinitatea era reglementata de aducerea permanenta de ofrande (alimentare, vase întregi sau fragmentare – vezi Eratei, jud. Sibiu, Ciolanestii din Deal. jud Teleorman), uneori prin intermediul sacrificiului (Suidas. IV, 262 preia o stire conform careia getii îi aduceau lui Zamolxis jertfe ca lui Cronos). Jertfirea unei fiinte umane sau a unui animal avea loc în cadrul unui ritual (funerar sau nefunerar), fiind înfaptuita de unul dintre slujitorii cultului. Sacrificiul uman constituia, probabil, jertfa suprema adusa divinitatii, iar prin consumul unei parti din corpul animalului, se realiza comuniunea dintre colectivul uman si zeitate.

Sacrificiile umane

Despre sacrificiile umane din lumea getica avem prea putine informatii scrise, în afara de obiceiul de a trimite o data la patru ani un mesager zeului Zalmoxis, aruncat pe trei sulite, getii, conform relatarilor lui lordanes (Getica, 41), îl înduplecau pe Marte, zeul razboiului, printr-un cult salbatec, sacrificându-i prizonierii. Celelalte surse se refera la sacrificiile practicate în context funerar si cuprind, în special, obiceiul de a înjunghia sotia pe mormântul barbatului (Stefan din Bizant. Lexicon, p.337; Eustathius, 304; Pomponius Mela, H, 2. 19-21). Dar informatiile noastre nu se opresc aici, fiind completate de documentatia arheologica a ultimelor decenii, care a permis reevaluarea unor situatii considerate pâna acum inedite.
Astfel s-a putut stabili faptul ca getii practicau sacrificiile umane în mult mai multe cazuri, inclusiv la moartea unor aristocrati (ex.: mormântul de la Agighiol, Brad. Orlea), la fondarea unor constructii (ex.: Gradistea, jud. Braila, Bordusani, jud. Ialomita, Poiana, jud. Galati s.a.). Descoperirea unor cranii separate în câteva asezari (Brad, Budesti, Piscul Grasani) l-au determinat pe V.Sîrbu sa sustina existenta unui cult al craniului si la geto-daci.

Sacrificiile de animale

Exista doua tipuri de ofrande, în cazul sacrificiului de animale: ofrande alimentare, când o parte din animal era consumata de participantii la ritual si sacrificiile funerare, când animalul sacrificat era depus în sau lânga mormântul stapânului sau Uneori lânga defunct erau depuse si ofrande de hrana. Herodot, referindu-se la înmormântarile oamenilor bogati, vorbeste despre primul tip de sacrificiu (1st., V, 8 ), cel de-al doilea tip fiind documentat pe cale arheologica. Animalul de sacrificiu preferat era calul, care juca rolul de fiinta psihopompa si era depus, în special, în mormintele membrilor aristocratiei militare (ex: mormântul de la Agighiol, Peretu, Zimnicea).

Descoperirea unor protome de cai în santuri circulare la Gheraseni (jud. Buzau) si Budureasca (jud. Prahova) sunt puse de V.Sîrbu în legatura cu cultul unei divinitati solare . Dupa cai. cîmii erau preferati pentru a-si însoti stapânul în lumea ..de dincolo”. Se cunosc sacrificii de ovicaprine, taurine, porci, pasan provenind atât din necropole, cât si din afara lor (ex. : descoperirea unor oase de cal la Ocnita, jud. Dâmbovita).

7. Magia

înafara de relatarile Iui Platon (Chamades, 156a-157o nu se cunosc alte informatii despre practicile si credintele magice la geto-daci, însa complexitatea acestui fenomen al vietii spirituale este pus partial în valoare de cercetarea arheologica. Pâna în prezent se cunosc peste 260 de figurine antropomorfe si tot atâtea zoomorfe, a caror functie tine de anumite credinte si practici magice.
Multe dintre piesele antropomorfe sunt prevazute cu canale longitudinale, cavitati, împunsaturi. Din punct de vedere cronologic, acestea se încadreaza în limita secolelor V-IÏÏ î. Chr. (cele mai timpurii apartin secolelor XI-VUI î. Chr.). dupa care numarul lor scade pentru a reveni în forta în secolul II î. Chr. – I d. Chr. Din spatiul getic provin si cele 14 truse sacre (magice) u. Cercetarea contextului arhelogic al descoperirilor a permis câteva observatii: a) nici una dintre piesele antropomorfe în cauza nu provin din constructii de cult. în majoritatea cazurilor fiind vorba de locuinte, gropi, morminte: b) în ceea ce priveste figurinele zoomorfe, acestea se cunosc din sanctuare (ex:. Cârlomanesti), locuinte, gropi de cult. morminte, asezari mici; c) nu s-au descoperit împreuna figurine zoomorfe si antropomorfe; d) ani¬malele preferate sunt calul, taurul, berbecul, cerbul, lupul, mistretul, ursul s.a. Lipsa lor din sanctuarele si cetatile din piatra din Muntii Orastiei. sugereaza faptul ca bineficiaiii acestor practici magice erau oamenii de rând.”

http://alexaionescu.wordpress.com
http://forum.realitatea.net

Surse:

1. Eliade, M., De la Zalmûxif la Cenghis-Han. Bucuresti, 1995,60-64.
2. Idem, 1995, 63.
3. Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1995, 177.
4. Tudcr, D., Corpus momamntonon religions. Eqidtimi Danicvitwnun,
Leiden, I, 1969; idem. voi. 11 (The Analysis and interpretation of the monuments), 1976.
5. Tudor, D., 1976,171-172.
6. Vemand, J.-P.,Mit si gândire în Grecia antica. Bucuresti, 1995, 191-244.
7. Eliade, M, 1995,63.
8. Russu, I.I., Religia geto-dacilor. Zei, ‘credinte, practici religioase, AI St.CL,
1944/48, Cluj, 1949, 118.’
9. Marazov, I., Sledy ot AsvaimcDui i PurusamecBia v kultovite rituali i
carakata ideologia na trakite, Izkustvo, 8, 1980, 17-18.
10. Eliade, M., 1995, 55.
11. Idem, 1995, 55.
12. Horescu, R, Comentarii la Getica lui V. Par\>an, Bucuresti, 1982. 539.
13. Marazov, I., Mitologia tw trakite, Sofia, 1994, 25-26.
14. Eliade, M., 1995,62.
15. Stoianov, L, Osnovija indoevropejskij mit za 7}neeborst\>oto i trakiskija bog-
konnik, Izvestija na muzeiti Severozapadna B”lgarija, tom 19, 1992, 210-211.
16. Sîrbu, V., Credinte si practici funerare, magice si religioase în lumea geto-
dacilor, Galati, 1993,37-45.
17. Niculita. I., Sevemye frakijcy. VI -1 wezi do n.e., Kisinev. 1987.
18. Sîrbu, V, 1993,31-36.
19. Marazov, I., Jertvoprinosenie na oven” v trakijskija slem ot Kocofenesci, în
Obredi i obreden folklor, BAN, 1981,173-182
20. Sîrbu,V.Kim
21. Idem, 1993,55.
22. Idem, 1993,68.
23. Idem, 1993, 58-69.