Creştinismul

Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli. Sintagma “Fiu al lui Dumnezeu” trebuie înţeleasă aici în sensul dat ei de către creştini, căci ea este veche, precedând creştinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanţii Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei (“Fiul lui Dumnezeu”) acelaşi înţeles pe care mai târziu creştinii i-o vor da. Această religie şi crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal şi nimic străin atmosferei timpului şi locului, despre maeştrii stoicieni şi cinici ai vremii spunându-se acelaşi lucru. Numeroşi făcători de minuni evrei pot fi comparaţi cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverşi rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeaşi perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creştin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaş la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca şi alte religii antice, considera miracolele ca făcând parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conţine numeroase relatări de intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim şi miracole înfăptuite de oameni sfinţi, precum profetul Ilie şi Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influenţate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

Creştinismul, aşadar, îşi are originea la ceea ce pentru credincioşii creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deşi totuşi o altă religie din aceeaşi matrice, anume islamul, percepe creştinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creştinismul pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică “trei persoane de-o unică substanţă”, fapt ce aruncă creştinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulţi zei sunt consideraţi a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiaşi probleme ca şi dogma trinitară, anume a coexistenţei unităţii divine şi a pluriformităţii divine (multiplicităţii de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici “nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creştin, anume a lui Iisus, divină şi umană, nu face decât să complice şi mai mult situaţia creştinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creştină, atât Vechiul cât şi Noul Testament, nu conţine afirmaţii sau speculaţii trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia creştină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepţii săi încă de la începuturile creştinismului şi punctând cu crize şi dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:

* Simbolul apostolic (anul 50);
* Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381);
* Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunţit dogmele creştine de bază, comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor creştine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creştinismului, izvorăşte nu numai vestea mântuirii finale a omului şi a universului, dar şi angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire faţă de aproape şi a unei vieţi trăită în relaţie personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creştini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit – termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în acelaşi timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toţi oamenii să învie la sfârşitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]

În creştinism, fundamentală este şi referinţa la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemaţi să participe direct la viaţa comunităţii.

Creştinismul mai poate fi definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărţii”) a fost făcută de reprezentanţi ai islamului, creştinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor şi au dus la apariţia multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergenţe s-au manifestat:

* în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
* în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
* în legătură cu modul de organizare instituţională a comunităţii creştine;
* în legătură cu raporturile creştinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergenţe între creştini şi în legătură cu:

* interpretarea corectă a textelor revelate,
* a sacramentelor,
* a riturilor liturgiei şi
* a codificării normelor morale.

Creştinismul primar

Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos şi a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creştinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât şi cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor şi chiar Scrisorile lui Paul.

Specific creştinismului primar este aşadar amploarea diversităţii de opinii şi credinţe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat iniţial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, şi mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile şi credinţele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mişcării, a pus în evidenţă necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărţi inspirate (apariţia Canonului biblic) şi a fizionomiei instituţiei menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înfiinţarea bisericii).

Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria şi Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.

În primele trei secole ale erei creştine (e.c.), în pofida apariţiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ş.a.), crize care au dus la apariţia unor Biserici cu caracter autonom, creştinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât şi în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuţiile dezlănţuite de unii împăraţi romani, motivate de refuzul creştinilor de a recunoaşte divinizarea împăratului, deşi proclamau fidelitatea lor faţă de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuţii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) şi Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în faţa criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creştinismului pe plan cultural şi moral (de ex. Iustin Martirul şi Filozoful, Tertulian, Clemente Alexandrinul, Origene, Eusebiu din Cezareea ş.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiţia a reuşit să împământenească chiar şi în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin şi Licinius este actul prin care se institue toleranţa faţă de cultul creştin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranţă în 311. Odată cooptat în angrenajele puterii, creştinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte şi religii, dar şi al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creştinism dar şi cu închiderea şcolilor de filozofie atât de preţuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, şi numeroase victime omeneşti, de la membrii ai clerului şi simplii credincioşi ai diverselor religii “păgâne”, până la filozofi.

Împăraţilor le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spaţii de intervenţie în viaţa Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârşit în erezii trinitare şi cristologice. În urma acestor controverse creştinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credinţă (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit şi Crezul apostolic) şi mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una paşnică, adesea conflictul între teologi şi taberele lor de susţinători atingând forme extreme, de violenţă fizică şi psihologică, în chiar timpul şi sălile unde s-au desfăşurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împăraţii, ca reprezentanţi ai puterii seculare şi deci garanţi ai ordinii publice, au simţit de datoria lor să intervină prin impunerea poziţiei unei tabere, ca şi prin masarea de trupe în oraşele în care se ţineau aceste sinoade, şi unde din această cauză tabere de susţinători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creştinismului din această perioadă a fost şi dezvoltarea reflecţiei doctrinare condusă de teologii vremii – numiţi mai apoi şi Părinţii Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură-de-Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Grigore de Nazianz ş.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.

* Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;
* Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
* Bisericile celor trei concilii;

Creştinismul în Evul Mediu

Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supravieţuit însă în Imperiul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.

Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
Mozaic: Iisus Hristos

În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice şi politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deşi va supravieţui încă o vreme, îşi va vedea şi ea diminuată substanţial suprafaţa, populaţia şi puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creştinătatea orientală în faţa islamului, pierderi care vor culmina cu desfiinţarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanţului şi îndelungata luptă intestină din creştinism (“lupta cu ereziile”), mai precis se indică spre faptul că o parte a populaţiei din partea estică, asiatică şi nord-africană a imperiului, care afişa un creştinism considerat “eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, şi uneori era ţinta masacrelor, fapt care a sfârşit prin a desolidariza această masă de cetăţeni de interesele statului. Probabil sub influenţa noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocşilor dar care prezintă şi ea o linie de falie etnică evidentă între populaţia europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puţin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios şi masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce şi ea la alte victime omeneşti. Tot cam în aceeaşi perioadă au fost creştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creştinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinţei ortodoxe.

Divizarea Bisericii

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea aşa-ziselor „sectoare ale creştinismului bizantin” (iconoclasmul), şi apoi în schisma verificată între papa Nicolae I şi patriarhul Constantinopolului, Foţie (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma şi Bizanţ. Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizativ conciliar şi „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas şi biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale şi cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanţă. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreştinare absolută (cu forţa) a societăţii şi cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar şi în comparaţie cu puterea împăratului.

Rezistenţa în faţa acestori dezvoltări (a puterii şi a primatului) precum şi a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mişcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât şi din afara bisericii, de către schismaticii şi/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică şi puterea politică (numită „braţul decular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă şi morală a Scaunului Romei şi favorizată de instanţele de reînnoire prezente în umanismul creştin (ex. Erasm din Rotterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la puritatea credinţei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiţii naţionale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ş.a.).

Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertăţii omului în faţa harului şi a condamnării (aşa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei şi a prezenţei reale a lui Christos sub speciile pâinii şi vinului; pe plan ierarhic şi disciplinar, raporturile dintre magisteriu şi libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaşte autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în faţa unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacţionat în cele din urmă cu mişcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” şi, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacţie Societatea lui Isus (Iezuiţii), fondată de sf. Ignaţiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453) stindardul creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Ţarilor ruşi. A început astfel procesul de identificare naţională între Biserică şi stat şi de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominaţie otomană, s-a elaborat şi ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.

Creştinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:

* expansiunea misionară în America şi Asia;
* afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.

* a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial impermeabil penetrării creştinismului.

* b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea şi în sfârşit, clasele populare.

Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în câmpul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicţionismul). Renaşterea precedase şi pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice “păgâne” şi pentru studiul obiectiv şi metodic (“ad fontes”) al acestora şi de fapt al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputaţia Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident (“Donaţia lui Constantin”) a fost demonstrată de către umanişti a se baza pe un fals. Raţionalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invenţiile tehnologice (tiparul) şi descoperirile geografice erau şi ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forţe între creştinism şi stat, creştinism şi filozofie, creştinism şi ştiinţă, şi astfel între viaţa creştină aşa cum fusese ea pentru secole şi viaţa omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice a contribuit la prezentarea creştinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi şi fiind una dintre concepţile despre lume, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe celelalte continente.

Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creştinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor, conventele şi mănăstirile, i-au fost risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat cu viaţă, deoarece mulţi au fost ghilotinaţi), i-au fost confiscate proprietăţile materiale, i-au fost retrase şi negate privilegiile şi, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreştinarea) ideilor şi moravurilor (de fapt astăzi în Franţa mai sunt foarte puţini creştini, chiar şi după revenirea din ultima vreme.

Confiscarea imenselor poprietăţi ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluţiei franceze, când Henric al VIII confiscă proprietăţile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiţilor membrii ai aristocraţiei. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăţilor bisericii ţine de procesul mai larg de prăbuşire treptată a relaţiilor feudale pe continent şi ridicarea unei societăţii liberale, burgheze, şi el s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul ţării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat în 1863 imensele proprietăţi ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert din întreaga suprafaţă a ţării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator şi latifundiar al României.Dovadă că confiscarea imenselor proprietăţi ale bisericii creştine ţine de procesul mai larg al destrămării relaţiilor feudale, de servitute, este şi faptul că secularizarea făcută de “Domnul Unirii” a fost precedată cu puţin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) şi Ţara Românescă (1847)), fapt ce a dus şi la eliberarea sclavilor deţinuţi şi exploataţi de biserică (“robii ţigani”, sau “robii mânăstireşti” – existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăţi ale bisericii). Pierderea puterii economice şi astfel a influenţei politice de către Biserica creştină a provocat drept contra-reacţie o intensă mişcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine şi institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ş.a.), alături de acestea s-au înregistrat şi o mare dezvoltare a unor noi forme de devoţiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de reînnoire sau de „trezire” creştinescă. În 1600 baptismul – a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credinţe rod al alegerii personale -, şi pietismul – creştinul ca „om nou” şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.

În 1700, metodismul – marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfinţirii personale şi a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creştinismul primar, insistând asupra importanţei celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creştine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelaţii” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), insistă asupra întregului conţinut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credinţă; consideră predicarea evangheliei esenţială pentru fiecare creştin; manifestă puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”) spiritul reînnoirii începe să mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenţia faţă de problemele sociale etc.

În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului şi chiar cea atee.

În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în Africa şi Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul statelor europene.

Creştinismul în sec. al XX-lea

La sfârşitul sec. al XIX-lea şi în sec. al XX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluţiei industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării şi apariţia societăţii de masă, ca şi a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială şi de informare.

Relaţiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate şi mai dificile. Dificil a fost şi procesul de adaptare la democraţiile moderne. Istoria creştinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” şi cu „laicizarea”, secularismul.

În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine care a străbătut toate confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Søren Kirkegaard în sec. al XIX-lea şi urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar şi lumea aşa-zis laică (în ambient catolic: “Institutele seculare”, “Acţiunea Catolică”). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic şi teologic, co-existenţa unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ţine la interpretarea tradiţională a învăţăturilor creştine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile ştiinţifice (diversele metode ale criticismului) şi să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluţii şi Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului ştiinţific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creştinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiţionaliştii catolici condamnă însă evoluţia pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raţionalismului, liberalismului şi materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluţie din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănţuit o persecuţie cruntă împotriva creştinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naţionalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor şi mănăstirilor. Persecuţia s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parţială de concesii („doi paşi înainte, unul înapoi”).

Consecinţele celui de-al doilea război mondial i-au determinat pe creştini să-şi revadă anumite poziţii, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească – şi azi este o secţiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creştină a regândit şi revizuit discursul asupra vinovăţiei evreilor în procesul lui Isus, şi încearcă să-şi dea seama cât de mult a contat discursul/predica creştină despre responsabilitatea evreilor în suferinţele lui Christos şi antisemitism). Atitudinea majorităţii creştinilor a fost şovăitoare şi uneori ambiguă în ceea ce priveşte luarea de poziţii şi combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în faţa persecuţiei şi exterminării evreilor.

La iniţiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creştini (preoţi, episcopi, pastori) au fost şi creştini care s-au implicat mai ales în asistenţa materială şi spirituală a celor persecutaţi. Mulţi creştini au contribuit la însufleţirea Rezistenţei în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supravieţuire în lagăre (Martorii lui Iehova – triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experienţa ecumenică forţată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoţi, pastori, şi călugări de toate naţiile şi confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mişcarea de rezistenţă prin sabotarea maşinii de război naziste, rezistenţă făcută de chair tineri nemţi din Bavaria, şi care au plătit cu viaţa lor curajul de a se opune şi sabota tirania.

Din anii ’70, creştinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea şi răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creştine pe lângă şi împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent şi în creştinism (mai ales în cel protestant nord-american).

Toate aceste probleme cu care se confruntă creştinismul actual constitue teme ale dialogul ecumenic şi inter-religios, ecumenismul în rândurile creştinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creştină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce priveşte numărul de credincioşi Islamului, o urgentă necesitate.

Preoţi, pastori, religioşi şi laici (mireni) din toate confesiunile creştine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceştia au primit chiar recunoaştere internaţională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luter King, postor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alţii au fost presecutaţi şi chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luter King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanţa pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea şi dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija şi faptul că această prăbuşire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activităţii sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creştinismul continuă să exercite o puternică atracţie asupra unei mari părţi a omenirii, fapt evident din prezenţa pe glob a peste două miliarde de creştini.

Relaţia creştinismului cu alte religii

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înţelegem nivelul actual al relaţiilor creştinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relaţii:

Iudaismul

În istorie, relaţia dintre iudaism şi creştinism a fost tensionată. În trecut, creştinii erau învăţaţi că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, ,,crimă’’ pentru care ar fi trebuit pedepsiţi. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creştinismul. Totuşi, după Holocaust, diverse discuţii au ca scop reconcilierea creştino-iudaică şi relaţiile dintre cele două religii s-au îmbunătăţit.

Iudaismul priveşte creştinismul ca fiind o eroare: Original, adică în iudaism, Mesiah este un om, un rege evreu aşteptat de către toţi, care deşi va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credinţă universală în dumnezeul evreilor, învierea morţilor), rămâne totuşi o fiinţă umană şi atât (vezi intrarea “jewish eschatology” de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Islamul

Adepţii Islamului s-au referit în istorie la evrei, creştini şi la ei înşişi ca la ,,Oamenii Cărţii’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărţi de origine divină. Doctrinar însă, creştinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaţionism, “sîrk” – în arabă “politeism”), aşa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata (“capitolul”) 5, versetul 73, care spune textual că “este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate”. Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credinţă. Surata 5, continuă şi ea în aceeaşi direcţie, susţinând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt nişte rătăciţi. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creştinism în lucrarea “Islamul interdicţiior” al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză “shirk”) este şi el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creştinii şi ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, şi nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca şi Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, şi că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia şi Tora, cărţile sfinte ale Creştinismului şi Iudaismului au fost interpretate greşit şi distorsionate de către credincioşii respectivelor religii. Bazaţi pe această credinţă, musulmanii văd în Coran corectarea greşelilor făcute de creştini. De exemplu, musulmanii resping existenţa Trinităţii şi a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse şi conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat şi relaţii de înţelegere şi pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează şi anumiţi filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii şi creştinii să continue explorarea întrebărilor filozofice şi teologice, pentru a putea obţine o cunoaştere mai obiectivă şi o cunoaştere interreligioasă. O mai bună cunoaştere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziţie, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanităţii.’’

Creştinismul din perspectiva filozofiei şi ştiinţei

Filozofia, datorită caracterului ei raţional, nu putea decât să intre în conflict cu creştinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate şi impuse dogmatic. Deşi există incontestabil o influenţă reciprocă între filozofia greacă şi ideile religioase ale evreilor, părţile au intrat în conflict, şi invectivele de-o parte şi alta n-au lipsit deloc. Când au căpătat putere şi număr, creştinii au lichidat filozofia pe care o percepeau ca fiind păgână, închizând şcolile de filozofie, hărţuind sau omorând filozofii vremii. Logica şi raţiunea nu este însă nici păgână, nici creştină. În consecinţă, la un moment dat, o parte dintre creştini (anume creştinătatea occidentală) a redescoperit filozofia şi raţiunea “păgână” prin contactul cu civilizaţia arabă. Europenii practic îşi găseau astfel rădăcinile culturale istorice, greceşti şi romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forţei religiei, iniţial filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior aparând şi ştiinţa (în sens modern al termenului), fapt care însă n-a dus la dispariţia conflictelor cu creştinismul.

Filozofia reproşează creştinismului şi religiei în general lipsa gândirii critice şi a libertăţii de gândire (dogmatismul), în timp ce ştiinţa, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmaţii ale creştinismului, are ca obiect de studiu, prin diverse discpline ale ei, chiar creştinismul şi religia, ori analiza acestuia din urmă nu-l face deloc mai adevărat decât oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecinţe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creştine este cel mai scăzut.

Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credinţă la intelectuali, fapt care a arătat că doar 40 (25 la sută credincioşi şi 15 la sută agnostici) de procente dintre membrii comunităţii ştiinţifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creştinismul, islamul şi iudaismul), în timp ce doar 7 procente dintre membrii elitei comunităţii ştiinţifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naţionale de Ştiinţe a S.U.A.) cred în existenţa aceluiaşi tip de dumnezeu. Faptul demonstra practic o inversiune a raportului credincioşi-necredincioşi faţă de populaţia generală, la care procentul de persoane care cred în existenţa unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente.

Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite şi evaluarea tendinţei în timp a atitudinii religioase: în 1914 aprox. 27 la sută dintre oamenii de ştiinţă declarau că cred în existenţa unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea în continuare la 7 la sută în 1998.

O verificare a rezultatelor privitoare la existenţa unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existenţa sufletului, constatându-se o corelaţie strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanţii de valoare credeau în imortalitatea sufletului.

Un fapt demn de menţionat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliştii creştini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluţiei, preşedintele forului academic suprem al ţării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulţi biologi care consideră justă teoria evoluţiei sunt foarte religioşi. Motivul ieşirii sale pe scena publică este evident, anume calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secţiune academică cel mai puţin înclinată să creadă în existenţa lui Dumnezeu, scorul în ce-i priveşte fiind de aprox. 5 procente.

Contradicţia dintre declaraţie şi realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declaraţiilor de acest gen, menite să nu alieneze şi mai mult franja de populaţie fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze ştiinţa cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenţie, dar care nu corespund realităţii statistice: trebuie distinse anecedotele despre credincioşenia cutărui savant de rezultatele unui eşantion statistic bine construit şi care permite măsurarea tendinţei reale care prevalează în sânul unei populaţii. Ori datele demonstrează clar că oamenii de ştiinţă sunt în general mult mai puţin credincioşi decât ansamblul populaţiei din care fac parte. Este probabilă chiar existenţa unei corelaţii negative între credinţa într-un dumnezeu personal şi nivelul de educaţie. În definitiv, poate nu este din întâmplare că biserica catolică s-a opus atât de mult timp şcolii obligatorii.

Note

1. ^ Jacques Lacarrière, Au coeur de mythologies, Gallimard 2002, collection folio, p. 33: “Les grands thèmes de la Genèse, par exemple: la Création du monde par Yahvé et le Déluge, sont empruntés à des conceptions mésopotamiennes et sumériennes. Le christianisme, qui s’est toujours appuyé sur l’héritage biblique et s’est constamment référé aux Écritures, a perpétué ainsi jusqu’à nous des croyances et des mythes nés sur les rives de l’Euphrate, il y a maintenant plus de cinq mille ans.”
2. ^ Enciclopedia Britannica online 2008, articol “monotheism”, p. 2 din 20: “In monotheistic religions the belief system, the value system, and the action system are all three determined in a significant way by the conception of God as one unique and personal being. Negatively considered, the monotheistic conviction results in the rejection of all other belief systems as false religions, and this rejection partly explains the exceptionally aggressive or intolerant stance of the monotheistic religions in the history of the world. The conception of all other religions as “idolatry” (i.e., as rendering absolute devotion or trust to what is less than divine) has often served to justify the destructive and fanatical action of the religion that is considered to be the only true one.” Filozoful canadian de origine franceză Hervé Fischer defineşte şi el monoteismul ca fiind “una dintre cele mai mari catastrofe ideologice din istoria umanităţii” şi o formă de “sclavagism religios.” (“Nous Serons Des Dieux”, VLB éditeurs 2006, p. 52: “Les monothéismes constituent l’une des pires catastrophes idéologiques de l’histoire humaine.” La pagina 36: “Zeii monoteismelor aproape că şi-au negat creaţiile, condamnând şi strivind sub călcâiul lor lumea, aplatizând-o pe treapta cea mai de jos a cosmogoniei, aproape de Iad. […] Şi mai degrabă decât să avem frică de noi-înşine ca nişte sclavi gândindu-ne la ideea de a ne obţine libertatea, cum să nu alegem abolirea acestui sclavagism religios?” La pagina 34: “Dumnezeii monoteismelor sunt erori civilizaţionale, divagaţii tragice care nu încetează să ne otrăvească spiritul. Am inventat dumnezei perverşi, inspirându-ne fără îndoială din caracterul uman. Din evantaiul oferit lui, Occidentul a ales un monoteism pur şi dur, abandonând păgânismul, în timp ce totuşi politeismul era mult mai convivial; tot atât de himeric, adevărat, însă mult mai puţin funest. […] O altă viziune despre lume era posibilă chiar şi în acele timpuri îndepărtate. Civilizaţia chineză a ştiut în mod remarcabil să se ferească de acest teism tragic, în special datorită lui Confucius şi lui Lao-ţî, promovând ideea unei armonii universale şi a unei morale civile ce trebuia să reflecte ordinea.” Un alt filozof francez, Michel Onfray, spune referindu-se la monoteism (“Tratat de ateologie – Fizica metafizicii”, Grasset 2005, Livre de poche, p. 101, secţiunea “Ochiul negru al monoteismului”): “Astfel încât atunci când oamenii îşi pun în cap să dea viaţă un Dumnezeu unic, o fac ca imagine a lor în oglindă: violent, gelos, răzbunător, misogin, agresiv, tiranic, intolerant. Altfel spus, ei sculptează propria lor pulsiune ucigaşă şi fac din ea un bolid lansat în plină viteză spre ei înşişi.”; p. 103: “Religia dumnezeului unic adoptă toate aceste atitudini: ea lucrează pentru ura de sine, pentru dispreţul corpului, în dispreţul inteligenţei; proiectată contra celuilalt ea încurajează răutatea, intoleranţa născătoare de rasisme, xenofobia, războaiele şi injustiţia socială.”) Autorul lucrărilor “Preţul monoteismului” şi “Moise egipteanul”, profesorul de egiptologie şi teologie Jan Assmann subliniază şi el natura intolerantă a monoteismelor; referindu-se la monoteismul exclusiv (precum creştinismul), el explic că problema acestuia este intoleranţa, intoleranţă care pleacă de la natura distincţiei absolute între adevăr şi fals, între cele două posibilităţi neexistând, în viziunea adepţilor monoteismului, grade intermediare. Această caracteristică lipsea politeismului, religie în mod natural mai tolerantă şi care nu punea accentul pe ideea de “falşi zei” sau “false religii”. Mai târziu, când gândirea critică s-a impus în Vest, acest fapt a dus la apariţia fenomenului numit religio duplex (religia dublă), care împarte populaţia unei naţiuni de tradiţie monoteistă (creştină) între religia populară, a omului de rând, pentru care adevărurile de credinţă sunt absolute, şi religia elitelor, sau religia celor iniţiaţi, care înţeleseseră caracterul relativ al adevărurilor de credinţă, dar care ţineau la conceptul de Fiinţă superioară şi morala asociată. (Le monde de religions, mars-avril 2008, no. 28, p. 40, La Naissance du Monothéisme, entretien avec Jan Assmann, propos recueillis par Florence Quentin: “Vous tenez comme ouverte l’idée de religio duplex (religion double). Que recouvre-t-elle? Le problème du monothéisme exclusif est l’intolerance. La distinction entre vrai et faux n’autorise pas de degré intermédiaire. Cette distinction était étrangère aux religions païennes de l’Ancien monde, et avec elle, l’idée de faux dieu et de fausse religion. Les religions monothéistes doivent s’éloigner de ce concept de vérité absolue. Les vérités de la foi ne peuvent jamais être universelles et absolues. Pourtant, elles sont vraies pour ceux qui y croient et nous devons nous tenir à cette vérité. C’est une vision du XVIIIe siècle et une tâche que les religions actuelles n’ont intellectuellement pas encore accomplie: la conception de religio duplex faisait la différence entre la religion du peuple qui devait s’en tenir à des vérités absolues, et la religion des initiés qui avaient compris le caractère relatif des vérités de la foi, mais tenaient à la représentation d’un Être Supérieur et à l’obligation de règles morales. Aujourd’hui, la différence entre “peuple” et “initiés” n’a, naturellement, plus de sens.”
3. ^ Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, Humaitas 1993, p. 100.
4. ^ J. R. Porter, “Biblia”, Evergreen (Taschen GmbH) 2007, colecţia Istorie Universală, p. 178.
5. ^ J. R. Porter, “Biblia”, Evergreen (Taschen GmbH)2007, colecţia Istorie Universală, p. 178.
6. ^ Enciclopedia Britannica online 2008, articol “monoteism”, p. 14 din 20: “Among the three great monotheistic religions, Christianity has a place apart, because of the trinitarian creed of this religion in its classic forms, in contradistinction to the unitarian creed of Judaism and Islam. The Christian Bible, including the New Testament, has no trinitarian statements or speculations concerning a trinitary deity, only triadic liturgical formulas invoking God the Father, Son, and Holy Spirit. It is true that Christianity also has had its Unitarians, such as the 16th-century Italian theologian Faustus Socinus, but this religion in its three classic forms of Roman Catholicism, Eastern Orthodoxy, and Protestantism acknowledges one God in three Persons: God the Father, God the Son, and God the Holy Spirit. According to Christian theology, this acknowledgment is not a recognition of three gods but that these three persons are essentially one, or as the dogmatic formulation, coined by the early Church Father Tertullian (c. 160–after 220), has it: three Persons and one substance. This conception was not accepted without contradiction as is proved by theological disputes of the 3rd and 4th century. It is evident that trinitarian speculation greatly resembles the way of thinking of pluriform monotheism. It is, of course, unlikely that there are any historical connections between these phenomena; both, however, try to solve what is more or less the same problem in more or less the same manner.” p. 9 din 20: “The complicated relations that exist between monotheism and polytheism become clear when pluriform monotheism is considered, in which the various gods of the pantheon, without losing their independence, are at the same time considered to be manifestations of one and the same divine substance. Pluriform monotheism is one of the efforts to solve the problem of the coexistence of divine unity and divine pluriformity (multiplicity of forms), which was not recognized by an older generation of scholars, although part of the material was already available. It seems, indeed, that in many parts of the world and in many times religious thinkers have struggled with the perplexing problem of the unity and the pluriformity of the divine. The Nuer, a Nilotic pastoral people of the eastern Sudan, venerate a being called Kwoth, the Nuer term for “spirit” (also translated as “God”). He is considered to be the spirit in or of the sky. Like all spirits Kwoth is invisible and omnipresent, but he manifests himself in a number of forms. Each of these manifestations bears a name of its own, but though they are addressed and treated as separate entities, they are essentially nothing but manifestations of the one spiritual being Kwoth and are themselves considered spirits and called kwoth.”
7. ^ Enciclopedia Britannica online 2008, articol “monoteism”, p. 14 din 20: “The Christian Bible, including the New Testament, has no trinitarian statements or speculations concerning a trinitary deity, only triadic liturgical formulas invoking God the Father, Son, and Holy Spirit.”
8. ^ Paul Lemerle, Istoria Bizanţului: “Tot atunci, situaţia creştinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenţie în acest sens din partea lui Constantin. Adevaratul edict de toleranţă a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoaşterea creştinismului ca religie şi dădea creştinilor dreptul de a se întruni, sub conditia de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, ei aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului şi a statului. Explicaţia emiterii acestui edict, surprinzator dacă ne gândim că mai înainte Galerius îi persecutase cu asprime pe creştini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruţătoare, de pe urma careia avea să şi moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuţii, vădit zadarnice, împotriva creştinilor. Oricum, adevaratul edict de toleranţă este cel al lui Galerius, iar tradiţia care stăruie să-i transfere meritul asupra aşa numitului – în chip impropriu, cum vom vedea – “edict din Milan” nu este conformă cu realitatea.”
9. ^ Claudiu Herţeliu, “Analiza statistică a fenomenului religios în România”, teză de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a prof. univ. dr. Alexandru Isaic-Maniu, Academia de Studii Economice, Buc. 2006, capitolul 6 (Religie, economie şi societate în România)
10. ^ informaţiile statistice şi comentariile pe tema acestora reprezintă un rezumat al capitolului “Cred oamenii de ştiinţă în Dumnezeu?” (p. 185 – 189) din lucrarea, “Parlons Sciences, Les Transformations de L’esprit Scientifique”, de Yves Gingras, profesor în departamentul de istorie al UQAM., Québec, Canada, publicată de către editura Boréal în 2008.). Alte ecouri ale sondajului pot fi consultate într-un articol al biologului Tim Berra pe un site de educaţie în ştiinţe biologice cu articole “peer-reviewed” (verificate de specialişti alţii decât autorul), proprietate a “The American Institute of Biological Sciences”