Ideea ca trupul uman ar putea servi drept recipient pentru un suflet fizic ce supravietuieste mortii a fost, intr-un timp, foarte rar contestata. Apoi, la un moment dat, au inceput sa infloreasca discipline stiintifice precum anatomia, chimia si fizica, ale caror rigori au inceput sa ridice intrebari tot mai insistente cu privire la locul anume din corp in care un suflet ar putea trai si in ce forma ar face-o.

In lipsa oricaror dovezi medicale existente sau macar intrevazute, in 1854, anatomistul german Rudolph Wagner a sugerat ca trebuie sa existe “o substanta speciala din care este facut sufletul” in corp, a carui existenta ar trebui dovedita prin experimentare. Wagner a fost mult ridiculizat pentru convingerile lui si, ani mai tarziu, rivalul sau Ernst Haeckel a zis in batjocura chiar ca in momentul mortii ar putea fi posibila lichefierea sufletului prin inghetarea lui si “stocarea ulterioara intr-un recipient, ca fluid nemuritor”.

Natura sufletulul uman a fost un subiect indelung discutat mai ales in interiorul comunitatilor victoriene de cercetare stiintifica, ai caror multi membri erau cercetatori eminenti. S-a ajuns la concluzii filosofice divergente, niciuna bazata pe dovezi empirice, masurarea oricareia dintre presupusele proprietati fizice ale sufletului fiind considerata mult prea dificila. Dar nu toata lumea era dispusa sa accepte aceasta situatie, iar in iarna lui 1896 doctorul Duncan MacDougall, un chirurg din Massachusetts, a iesit la rampa cu o idee inovatoare. “De ce nu”, a intrebat el “cantarim foarte exact un om in exact momentul mortii sale?”.

MacDougall a fost un membru al Societatii Americane de Cercetare Medicala, fascinat de ideea ca personalitatea umana ar putea supravietui mortii. Asemenea altora din profesia lui, nici el nu cunostea o localizare fizica in corpul omenesc a sufletului; dar era de parere ca este “de neconceput ca personalitatea si identitatea personala continuanda sa existe fara sa ocupe un spatiu”. MacDougall a denumit cu aceasta ocazie spatiul ipotetic ocupat de personalitatea umana “substanta sufleteasca”, sugerand ca, deoarece aceasta nu parasea trupul pana in momentul mortii fizice, ea trebuie sa fie tinuta in loc printr-o conexiune organica. Aceasta, a mai adaugat chirurgul, insemna ca substanta sufleteasca avea probabil o oarecare forma de masa si “devenea astfel detectabila in momentul mortii prin cantarirea fiintei umane decedate”.

Pe durata a trei ore, a exista o timida dar constanta scadere in greutate, care a fost insa pusa pe seama deshidratarii datorate transpiratiei si respiratiei. Apoi, in jurul orei 21:00, conditia barbatului s-a agravat si cateva minute mai tarziu a decedat. MacDougall a explicat intocmai ceea ce a urmat: “In secunda in care viata a parasit trupul, talerul cu greutati a coborat cu o repeziciune uluitoare – ca si cand ceva ar fi fost ridicat de pe corp”. MacDougall si colegii sau au masurat cu exactitate o reducere a greutatii cu fix 21 de grame.

Imediata si masurabila reducere a greutatii din momentul mortii l-a incitat pe MacDougall dar, fiind primul experiment de acest fel derulat vreodata, chirurgul a dorit sa exploreze toate posibilele explicatii ale fenomenului. Pacientul nu defecase, dar isi golise vezica – desi urina s-a imbibat in asternuturile de sub el si nu a parasit patul. Oricum, aceasta nu era de ajuns pentru a cauza o usurare subita iar inspirarea si expirarea, chiar fortate, nu ar fi putut cauza o influentare de acel fel a cantarului. Pentru MacDougall, cele 21 de grame lipsa din momentul mortii erau inexplicabile prin orice cunostinte medicale conventionale dar, asa cum el insusi a declarat, era doar cazul unui singur pacient.

In noiembrie, MacDougall a facut cunostinta cu cel de-al doilea pacient al sau, de asemenea suferind de tuberculoza si muribund in ultimele ore de viata. Masuratorile au durat timp de patru ore si un sfert, interval dupa care omul a incetat sa mai respire, chiar daca fata lui a continuat sa aiba usoare convulsii inca 15 minute. “Odata cu ultima miscare a musculaturii faciale”, a scris MacDougall, “greutatea a scazut. Pierderea de greutate a fost calculata la o jumatate de uncie (aproximativ 14 grame).” Ca si in cazul anterior, chirurgul a incercat sa explice modificarea in termeni conventionali, dar a conchis ca este inexplicabila.

Intre ianuarie si mai 1902, alti patru pacienti au consimtit sa moara pe cantare. In doua dintre cazuri, scaderi bruste de 10 si 14 grame au fost inregistrate in momentul morti, in timp ce un experiment pare ca a trebuit abandonat deoarece “au existat mari interferente produse de cei impotriva activitatii noastre.” Iar in cazul celui de-al patrulea pacient nu s-a constatat nicio reducere de masa, lucru pus de MacDougall pe seama faptului ca acesta s-a aflat pe cantar doar foarte putin timp inainte sa moara. Chirurgul credea ca rezultatele sale nu pot fi explicate prin mijloace naturale si ca scaderea in greutate a fost provocata de parasirea trupului in timpul mortii de catre “substanta sufleteasca”.

De la conceperea experimentului, MacDougall a avut parte de numeroase pierdici din partea superiorilor sai din spital, fiind in cele din urma impiedicat sa isi execute proiectele. A decis sa lucreze cu rezultatele de pana atunci timp de mai multi ani, din motive necunoscute, inainte sa faca publice stiri despre descoperirile sale in ziarul “New York Times”, care a oferit povestii sale un articol consistent in editia din 11 mai 1907.

Reactia publica a fost previzibila, oamenii impartindu-se imediat in doua tabere, cea a scepticilor adepti ai explicatiilor rationale si tabara sustinatorilor adaugandu-si propriile teorii si dovezi anecdotice. Ca urmare a acestui tumult, MacDougall si-a notat rezultatele intr-o lucrare publicata in prodigioasele jurnale stiintifice “American Medicine” si “Journal of the American Society for Physical Research”. In aceasta, el a prezentat dovezile experimentelor derulate si a deschis spre dezbatere o discutie in care a avansat posibilitatea ca substanta sufletului sa fie mai usoara decat aerul. MacDougall i-a invitat cu aceasta ocazie si pe altii sa ii repete experimentul, iar concluzia obtinuta a fost in favoarea ideii ca o substanta spirituala reprezinta cauza modificarii de greutate observata.

Corespondenta postala a continuat, mai ales in “American medicine”, ai carui multi cititori au infierat jurnalul pentru ca a acceptat sa publice rezultatele inca de la inceput. Acestea nu au fost niciodata confirmate sau explicate, dar ideea ca un doctor a cantarit sufletul uman a alunecat in memoria colectiva sub forma unei dovezi stiintifice a imortalitatii umane. Opera de cercetare a lui MacDougall a inspirat mai tarziu poemul “Greutatea unui suflet” al Laurei Gilpin, dar si pelicula din 2003, intitulata “21 de grame” (pierderea de greutate a primului pacient cantarit).

Scrisorile lui MacDougall fac limpede faptul ca, exceptand cazul primului pacient, toate experimentele au fost influentate de probleme ce se pot incadra, in mare, intr-una dintre urmatoarele doua categorii. Prima problema a constat in certificarea momentului exact al decesului, o situatie care pare sa fi afectat cazurile pacientilor doi, trei si sase. MacDougall a inteles acest lucru de la al doilea pacient, pentru care durata incertitudinii decesului a durat 15 minute. Numai din scrisorile doctorului se afla insa ca in cazul pacientului al treilea, o destabilizare a talerelor cantarului a avut loc in momentul incercarii de determinare a infarctului pacientului. In cazul voluntarului cu numarul sase, MacDougall remarca faptul ca “sunt inclinat sa cred ca a murit chiar in timp ce ajustam cantarul”, ceea ce sugereaza iar nesiguranta cu privire la momentul exact al decesului.

A doua chestiune a fost o problema legata de echipamentul de masurare in sine, pe care MacDougall insusi l-a acuzat de influentarea rezultatelor pentru pacientii patru si sase. Totusi, cu al cincilea pacient, cantarul a suferit o defectare evidenta, deoarce talerele nu au mai putut fi ulterior balansate corect. In orice experiment obiectiv, aceasta nesiguranta ar fi sabotat rezultatul. Din toate aceste cauze, dintre toti cei sase pacienti, numai unul, primul, pare sa fi fost masurat fara eroare, si chiar si acest caz este supus scepticismului date fiind ulterioarele probleme de functionare ale aparaturii intrebuintate. Prin urmare, mai degraba decat cercetarea unei cauze fizice pentru scaderea de greutate in momentul mortii, este de acceptat posibilitatea ca ea sa nu fi existat deloc sau sa nu fi coincis cu clipa decesului. Numai o repetare completa a experimentului cu pacienti umani va putea raspunde acestor intrebari, iar acest lucru este departe de a fi infaptuit.

Obiectiv privind lucrurile, se pare ca experimentele pe oameni ale lui MacDougall s-au aflat, fara speranta, sub incidenta dificultatilor tehnice, de natura sa dea rezultatelor cercetatorului un caracter lipsit de credibilitate. Este posibil ca experimentele pe caini sa se fi desfasurat in conditii mai controlate, mai ales dat fiind faptul ca moartea lor a fost indusa (deci, probabil, momentul decesului mai bine identificat) si de aceea sa nu se fi inregistrat schimbari de greutate in niciunul dintre cazuri… un rationament un pic fortat, dar nu de neglijat. De asemenea, aceste experimente pe animale au fost derulate cu ajutorul unui set diferit de cantare, cu o senzitivitate incepand de la 1,75 de grame ( si nu de la 5 ca in cazul celuilalt echipament) si nici chiar asa nu s-au constatat modificari de greutate. La fel s-a intamplat in cazul incercarii din 1915 a lui H. Twining, care a ucis 30 de soareci intr-o varietate de moduri, cantarindu-i continuu, fara a percepe vreo schimbare de masa. A mai existat, totusi, un alt experiment, coordonat de Lewis Hollander, care a observat o variatie de greutate intre 18 si 780 de grame la cateva secunde dupa moartea indusa a sapte oi. Dar fenomenul nu se intampla, se pare, permanent si nu a putut fi masurat la miei sau in cazul unei capre.

“Medicul asistent a anuntat decesul omului. Aura a inceput sa se imprastie din trup, disparand. Observatii ulterioare ale cadavrului nu au mai dezvaluit niciun semn al prezentei aurei. Exista o oarecare forma de radioactivitate vizibila prin intrebuintarea ecranului chimic. Experimentele mele, totusi, par sa dovedeasca faptul ca exista o putere animatoare, sau un curent al vietii fiintelor omenesti”, a declarat O’Donnell in urma experimentului. La scut timp, presa a inceput sa alimenteze zvonuri despre o cursa intre O’Donnell si Duncan MacDougall, pentru cel care reuseste sa fotografieze primul sufletul uman. Totusi, atunci cand a fost intervievat de “NewYork Times”, MacDougall a replicat ca “nu am de gand sa conduc experimente pentru fotografierea sufletului; desi reprezinta o substanta si ocupa un spatiu, acesta nu poate fi transformat in subiectul fotografiei”, deoarece indicele sau de refractie este identic cu acela al “eterului din spatiu”.

Misiva usor furioasa din iulie 1911 este ultimul comentariu al lui MacDougall, gasit pe marginea subiectului cercetarilor sale, dar pare sa confirme ca parerea lui despre suflet a ramas neschimbata in timp.

Sursa:www.descopera.ro