Practicarea pescuitului cu “undiţa” implică cunoaşterea perfectă a calităţii apelor, a faunei şi florei, elemente strict legate unul de altul, a influenţei temperaturii, luminii, presiunii şi nu în ultimul rând a fazelor lunii.
Cumulul acestor elemente are un rol determinant în practicarea pescuitului, făcând din acesta o activitate performantă, o destindere şi nu un discomfort.

Apele stătătoare pot fi împărţite în două categorii: naturale şi artificiale. Cele naturale create în decursul anilor, datorită unor fenomene, cum ar fi scufundări şi alunecări de teren, inundaţii, eroziuni, modificarea unor albii de râuri, pot fi reprezentate prin iazuri, bălţi, lacuri, mlaştini, japşe (numeroase şi cunoscute mai ales în Delta Dunării).

Iazurile – sunt ape stătătoare, formate între două maluri naturale prin acumulări din izvoare, scurgeri de pe versanţi sau precipitaţii (ploaie, topirea zăpezii, etc). Cele artificiale ar putea fi identificate ca heleştee. încă din timpuri străvechi, iazurile au servit ca rezervă de apa pentru aşezările omeneşti din apropiere, la irigarea suprafeţelor cultivate, la adăparea animalelor şi creşterea primitivă a peştilor. Asemănătoare bălţilor, iazurile au însă posibilitatea de a fi golite cu ajutorul stăvilarelor construite de om (diguri de pământ) care la nevoie pot fi rupte sau dărâmate pe una sau mai multe porţiuni. Rolul lor este de a satisface nevoile locale.