In Romania, un barbat dispare de sub ochii propriei familii si se intoarce in timp cu 200 de ani

Domnul D.C. s-a nascut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, dupa cum a afirmat „un adevarat cult pentru tot ceea ce este exact si concret”. Numai ca ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depaseste, dupa parerea sa, orice logica a realitatii. „Am ezitat destul de mult pâna sa vin sa va povestesc totul, mai ales ca, de multe ori, ma întreb daca nu cumva a fost un vis, o închipuire… Daca nevasta-mea si copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toata povestea asta, cred ca as fi tacut din gura, de teama sa nu ma ia lumea drept nebun”, a spus D.C.

„Era în august 1992”, îsi începe D.C. relatarea, „si ma aflam cu familia la Medias. Mai aveam doua zile de concediu si, dupa ce vizitasem manastirile din Nordul Moldovei, hotarâsem sa ne întoarcem acasa la Sibiu, facând un ocol. Am parcat masina lânga parcul orasului, iar nevasta-mea si pustii, ca pusti le zic eu, dar unul are 22 si celalalt 24 de ani, au intrat pe o alee si s-au asezat pe o banca. Eu ramasesem sa încui masina, aveam de gând sa ma duc sa cumpar niste vederi, ca sa le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe banca. Am încuiat, am verificat  toate usile si portbagajul si i-am facut semn cu mâna nevesti-mii ca ma duc. Am facut doi pasi, cautându-ma prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de marunt; m-am gândit sa ma întorc si sa-i cer Doinei, sotia mea, ba chiar m-am rasucit în loc, dar n-as putea sa va spun de ce am renuntat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, vazusem eu acolo din masina o librarie, numai ca nu mai recunosteam nimic… Era o straduta îngusta, atât de îngusta încât eram sigur ca nu putusem sa trec cu masina pe acolo… M-am întors si m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am vazut masina… Era clar ca pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atentie, mi-am zis ca e o simpla iluzie optica, si am început sa ma uit în jur… Îmi placea straduta aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereti de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lânga mine, femei cu rochii si sorturi lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Barbatii aveau pantaloni pâna sub genunchi si haine lungi cu fireturi… Nu stiu de ce am avut în cap ca probabil se toarna vreun film si ca eu trebuie sa fiu cel putin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales ca, pe caldurile alea, eram si în pantaloni scurti si în maiou… Îmi placea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-ma ce film ar reusi sa redea exact acea idee a vietii de acum doua sute de ani. Pe la jumatatea stradutei am vazut ceva ce semana cu o pravalie unde se vând de toate, si cârnati, si cani masive de argint si peste si cerneala, cam cum îmi imaginasem deja ca va fi, vazând totul în jurul meu. Înauntru era doar un baietas de vreo 11 ani, cu o sapca mare pe cap, un sort soios, cu mâinile înrosite si pline de bataturi… L-am întrebat de vederi, desi îmi dadeam seama, oarecum râzând în mine ca nu aveau ce cauta acolo, în decorul acela de film… Pustiul s-a uitat la mine de parca i-as fi vorbit de navele spatiale si, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft niste fâsii de hârtie foarte subtiri, un fel de pergament si mi le-a întins… I-am dat o suta de lei, am observat ca se uita foarte atent la ea, de parca nu mai vazuse niciodata asa ceva, apoi a bagat-o în sertar… M-am întors pe aceeasi straduta, de aceasta data pustie, si de-abia asteptam sa-i povestesc nevesti-mii… I-am gasit pe toti extrem de îngrijorati, plângând…”

Ne-a facut cu mâna, a mers cred ca vreo câtiva metri, apoi a disparut de parca n-ar fi fost niciodata în locul acela

Sotia domnului D.C. se înfioara si acum amintindu-si strania întâmplare: „Îl urmaream cu privirea pe sotul meu, de acolo de pe banca unde ma asezasem cu copiii. L-am vazut încuind masina, a mers cred, vreo câtiva metri, apoi a disparut de parca n-ar fi fost niciodata în locul acela… Am simtit ca înnebunim de spaima, am alergat si eu si baietii sa vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl vazusem noi ultima oara, pe asfalt nu era decât un cerc galbui cu diametrul cam de trei metri, de parca un abur de culoarea aia ciudata se ridicase din asfalt!… Nu mai stiam ce sa facem, eu începusem sa plâng si sa-l strig pe sotul meu si îmi dadeam seama ca desi erau si ei îngrijorati, baietii se straduiau sa-si mentina calmul ca sa ma linisteasca pe mine… Am vrut sa anunt politia, dar cel mai mare mi-a spus ca mai bine sa asteptam putin, sa vedem ce se întâmpla, ca ce-or sa zica politistii când o sa le spunem ca un om în toata firea a disparut brusc de sub ochii nostri, de parca l-au rapit extraterestrii! Sa nu ma întrebati ce-a fost în sufletul meu în acea jumatate de ora pâna s-a întors barbata-meu, ce griji si gânduri mi-am facut, iar el, când a aparut parea asa de vesel ca nu mai stiam ce sa cred…”

„Asemenea hârtie se facea acum 200 de ani… De unde o aveti, e o mostenire de familie?”

Oftând domnul D.C. îsi continua relatarea: „Mi-au povestit si mie ce se întâmplase, adica ce vazusera ei, cum disparusem eu chiar de sub ochii lor si de-abia atunci mi-a venit în cap ca poate am înnebunit… Când le-am spus ce patisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parca ei, propria mea familie, credeau ca nu mai sunt în toate mintile… De-abia când le-am aratat si lor hârtia pe care o cumparasem m-am uitat si eu mai atent la ea… Era atât de subtire de parca statea sa-mi pocneasca între degete… Ca sa-i conving le-am zis sa vina cu mine sa le arat si lor… Numai ca, culmea culmilor, aceeasi strada arata cu totul altfel acum! Era o strada obisnuita din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar si libraria unde vrusesem initial sa ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parca înfricosati, am încercat sa nu-i iau în seama si m-am apropiat de vânzatoare, o tinerica… Când i-am aratat hârtia si am întrebat-o daca au asa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine si m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred ca se facea acum 200 de ani… De unde o aveti, e mostenire de familie?» Nu mai stiu ce a fost, am lesinat acolo… M-au dus ai mei la masina, mi-au dat un Rudotel si, pâna la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit ca visasem, dar daca n-as fi avut hârtia aia…”

Din arhivele orasului Medias a aflat ca strada pe care pasise în 1992 existase în 1780

Nu va mai spun ca am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred ca de cinci ori la Medias, l-am batut în lung si în lat, am ajuns sa cunosc orasul acela mai bine decât Sibiul unde m-am nascut si locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am rascolit toate hârtoagele din biblioteca orasului si am dat de o schita a unei strazi care arata exact ca cea pe care trecusem eu… Numai ca strada respectiva existase pâna în anul 1780, când fusese mistuita de un incendiu!… Tot în documentele acelea scria ca nu scapasera cu viata decât trei dintre locuitorii strazii respective!… Spuneti-mi sunt eu nebun? Cum as fi putut eu sa trec, în 1992, pe o strada care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?…”

Dl. Radu F., medic, membru al Societatii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea sa încerce o explicatie a ciudatului fenomen.

„Asemenea lucruri  s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastra, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicatii logice nu exista pentru asta, singurul lucru pe care mi-as permite sa-l afirm ar fi ca subiectii unor astfel de întâmplari, au o predispozitie naturala pentru asemenea întoarceri în timp, predispozitii existente si palpabile numai la nivelul subconstientului… Chiar daca pare o întâmplare, hai sa-i zic de domeniul science-fiction-ului, si aceasta pentru ca cei mai multi dintre noi refuzam sa credem ca Natura ne-ar permite sa pasim în alt timp, în alte epoci, eu continui sa cred ca acest lucru este cu putinta… Într-o zi, cred ca stiinta va fi capabila sa ofere o explicatie pentru asemenea fenomene sau cel putin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndata ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoasterea reala a tuturor secretelor timpului si la întelegerea lor.”

http://www.yogaesoteric.net