Un nou Stonehenge in Dobrogea – Arheologie

Cu siguranta ca populatiile neolitice aveau un sistem religios mult mai complicat decat îl întelegem noi azi, prin prisma descoperirilor si a ipotezelor, uneori incomplete, alteori riscante, emise în legatura cu ele. Locuri misterioase, pline de semnificatii sacre, devin tot mai enigmatice. Astfel, la numai un kilometru si jumatate distanta de cel mai important loc sacru din Europa, Stonehenge, în luna octombrie a anului trecut a fost descoperit un alt monument megalitic circular. Aceasta descoperire vine dupa ce în luna iunie a anului trecut, la Damerham, situat la nici 24 de kilometri de faimosul monument circular, era descoperit un urias complex ceremonial preistoric, format din cel putin 12 cercuri, cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

Din cele mai vechi timpuri, unii oameni, dotati cu “puteri” deosebite sau utilizind ritualuri magice, au creat si delimitat spatii sacre care de obicei aveau forma unui cerc. Cercul este dinamic, exprima perfectiunea; este un simbol al echilibrului, al eternei reîntoarceri, al ciclicitatii care se regaseste în natura sub forma anotimpurilor, zilelor, fazelor lunii etc, regasindu-se chiar si la nivel celular. Oamenii care si-au abandonat vechile divinitati protectoare ale vinatorului si vinatului, au început sa adore cu precadere divinitati protectoare ale ogoarelor si ale fertilitatii, deci legate de noile ocupatii. Sarpele, prin intrarea sub pamint pentru hibernare în imediata apropiere a echinoctiului de toamna si reaparitia la suprafata odata cu echinoctiul de primavara si cu reînvierea vegetatiei, si-a suprapus ciclul biologic cu ciclul astronomic anual al Soarelui. Considerat ca principal simbol al regenerarii ciclice a naturii, al fortei vitale, al bunastarii si fertilitatii, dar si privit cu teama, ca animal veninos aducator de moarte, sarpele este parte componenta a unui panteon neolitic, reprezentat ca Marea Zeita, în ipostaza de Zeita Sarpe. Simbolul principal pentru sarpe era spirala, despre care Vasile Pirvan a afirmat ca îsi are adevarata patrie în Dacia. J. Deshayes mentiona ca spirala a aparut la Dunarea de Jos în mileniul al IV-lea de unde a migrat apoi, în decursul a peste 2000 de ani, în Peloponez, Creta, Egipt si Mesopotamia. Date recente împing aparitia spiralei ca simbol al sarpelui în Paleoliticul Superior din spatiul carpato-dunarean, sarpele fiind endemic în aceasta arie. Astfel, pe o bucatica de os, descoperita la Mitoc, judetul Botosani, Romania si datata din mileniul 27 î. Chr. a fost zgiriata o întreaga enciclopedie geometrica printre care si o spirala.

PATURI MEDICALE-MED BEDS – TEHNOLOGIE AVANSATA

La mai putin de 5 km de locul unde au fost gasite cele doua figurine care se numara printre cele mai vechi si frumoase exemplare de manifestare artistica a omului, Gânditorul si Femeie sezând, pe malul apei curgatoare a Dunarii, acolo unde preferau sa traiasca reprezentantii Culturii Hamangia, a fost descoperit în luna martie a anului curent un imens sanctuar care prezinta cea mai mare concentrare de simboluri solare din Europa, descoperire sesizata într-un articol anterior, publicat în luna aprilie a.c. Sanctuarul de la Seimeni este alcatuit din 59 de discuri având diametrele egale cu 20 metri. Unele sunt atât de apropiate încât se ating, alte sunt despartite de “benzi” ce ar putea fi ziduri cu grosimi de pâna la 4 m. Într-o pozitie centrala, pe unul din discuri, se observa o spirala care se strânge spre punctul din mijlocul discului, formând o rampa care la baza are o latime mai mare de 8 m si care, îngustându-se spre interior, capteaza întreaga energie a spiritului care hraneste materia, propulsând-o spre întâlnirea cu divinitatea. Discurile prezinta o rigiditate diferita de cea a pamântului din jur, acest fapt observându-se în zonele în care au loc alunecari de teren, discurile pastrându-si forma plata chiar si acolo unde terenul o ia la vale. De fapt întreaga comuna Seimeni aluneca în lunca Dunarii, ultima alunecare de teren, cea din 2005, distrugând drumul de legatura între localitatile Dunarea si Seimeni, care si astazi este impracticabil.

În ansamblul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte: Cultul Soarelui – discul, Cultul Marii Zeite, în ipostaza de Zeita Sarpe – spirala si Cultul apelor – Dunarea. Pâna la descoperirea acestui sanctuar nu existau dovezi arheologice concrete care sa confirme existenta unui cult solar la populatiile carpato-dunarene. Un sanctuar de o asemenea marime implica existenta unui puternic cult si o numeroasa clasa sacerdotala structurata pe grade ierarhice. Amplasarea sanctuarului la înaltimea de 85 m, pe coama unui deal, nu permite desfasurarea unor ritualuri ascunse de privirile unor neinitiati si construirea unor garduri în jurul sanctuarului ar fi fost inutila – suprafata sanctuarului, înclinata spre poalele dealului, este perfect vizibila de pe malul Dunarii si din locurile mai înalte din apropiere. Numai cele 59 de discuri au o suprafata de cca. 20.000 mp iar în cazul în care discurile ar fi fost utilizate ca baza pentru desfasurarea diferitelor activitatii, ar fi fost antrenate peste o mie de persoane. Si acest fapt în conditiile în care discurile care se observa în prezent ar reprezenta o parte din totalul discurilor care alcatuiau sanctuarul. Pentru a construi zeci de discuri, impunând ca toate sa aiba diametrul exact de 20 m, implica un efort considerabil si o foarte buna organizare. În cazul în care discurile ar fi executate din blocuri de calcar iar aceste blocuri ar avea grosimea de 1 m, doar pentru construirea discurilor existente azi ar fi necesara o cantitate de piatra egala cu 50.000 tone. Piatra ar fi fost transportata pe sanii de lemn de la 26 kilometri, din carierele situate lânga localitatea Medgidia.

Însa descoperirea complexului ceremonial de la Seimeni nu este singulara. La nici 25 kilometri de localitatea Seimeni, la limita de SE a localitatii Mireasa, a fost descoperit în luna aprilie anul curent un alt sanctuar care prezinta patru discuri cu diametre egale cu 26 m, amplasate si compartimentate în mod similar cu cele existente la Seimeni. si tot în luna aprilie au fost descoperite alte trei sanctuare situate la 70 kilometri de localitatea Seimeni, lânga localitatile Vârtop si Albesti, pe malul Marii Negre. Între cele 13 noi discuri ale sanctuarelor, exista doua care au diametrele egale cu 28 m, reprezentând cele mai mari discuri descoperite pâna în prezent în zona carpato-dunareana. Astfel, pe o distanta de 75 kilometri în linie dreapta, exista cinci sanctuare care prezinta cel mai clar si sugestiv motiv solar – discul. Sanctuarele mai mici de la Mireasa, Vârtop si Albesti ar fi servit practicarii ritualurilor curente, iar la anumite intervale, o data pe an, s-ar desfasura un amplu ritual la Seimeni.
Nici un izvor istoric nu este explicit când este vorba despre caracterul solar sau htonic al religiei geto-dacice. Caracterul de zeu urano-solar al lui Zamolxis este sugerat de lipsa acoperisurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugereaza ridicarea la cer odata cu fumul), de ritualul trimiterii solului la Zamolxis, care soli, aruncati fiind în sus ca sa cada în sulite, se credea ca vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat sa moara având contact cu pamântul si, desigur, dupa jertfa trupul era ars pe rug).
Discul solar din andezit, de la Sarmisegetuza, sugereaza soarele. si totusi, dupa cum scrie Mircea Eliade, un amanunt pare important pentru Strabon: faptul ca Zamolxis – ca si, mai recent, Deceneu – realizase o cariera atât de prodigioasa gratie mai ales cunostintelor sale astronomice si mantice. În sec. al VI-lea d. Chr., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganti interesul preotilor daci pentru astronomie si stiintele naturale. Insistenta pe cunoasterea corpurilor ceresti poate oglindi informatii exacte. Într-adevar, templele de la Sarmisegetuza si de la Costesti, al caror simbolism urano-solar este evident, par sa fi avut o functie calendaristica.
Despre traci, Mircea Eliade scrie: Dupa Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos si Artemis; totusi, regii lor venerau pe Hermes, ai carui descendenti se credeau. Cât despre Hermes, care, dupa Herodot, era cinstit exclusiv de catre regi, adica de aristrocatia militara, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, desi un asemenea zeu este din belsug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea asadar vedea în Hermes trac o divinitate solara. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmultesc în Balcani; ori, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totusi de o conceptie mai târzie care nu lamureste deloc teologia regala mentionata de Herodot.
Cultul lui Dionysos trac aminteste ceremoniile ce se desfasurau în timpul noptii, în munti, la lumina facliilor; o muzica salbalica (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamna pe credinciosi sa scoata tipete de voiosie într-un dans circular, furios si învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate si epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi vesminte fluturânde, facute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de caprioara si, probabil, pe cap, coarne. În mâini tineau serpi consacrati lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacra, ele apucau animelele alese pentru sacrificii si le rupeau în bucati, sfâsiindu-le si mâncându-le carnea cruda. Omofagia rituala savârsea identificarea cu zeul; participantii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
Realizarea de catre om a unui spatiu magic nu se rezuma numai la trasarea rituala pe pamânt sau podea a unui cerc. Una din “tehnicile” de creare a spatiilor sacre este dansul în cerc. Astfel s-a nascut înca din neolitic si hora care la origine era o ceremonie sacra în cursul careia se împrejmuia cu dansatorii un cerc magic în jurul unui centru mistic, unui “axis mundi”, unui buric al pamântului. Statuile mari din cristale de stânca, decorate cu motive concentrice, cercuri, spirale, “jucau o hora” în jurul vetrei localitatii mezolitice descoperite la Lepenski Vir, înca din mileniul al VII-lea î. Chr.
Nicolae Iorga a aratat ca fenomenul horal reprezinta o reminiscenta a unui stravechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se savârsea pe tot cuprinsul Daciei înca din epoca paleolitica. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμá½¹ς) sau a Kolo era o hora ezoterica, în timpul dansului, oamenii se înfrateau formând o fratietate magico-rituala. Sunt putine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem sa le completam cu ceea ce stim despre hora actuala.
În Enciclopedia Britannica gasim urmatoarea definitie: Kolo deriva din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanica. Kolo-ul trac a dat la români Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la rusi Korovad-ul si la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul initial au evoluat doua tipuri de hora: cea închisa de tipul cercului si hora deschisa, care cunoaste mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravietuieste doar la macedoromâni, precum si la dacoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-si însa caracterul magic. Se presupune ca aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic initial.
S-a stabilit ca, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Chr.), ultima mare cultura cu ceramica pictata din Europa. Descoperirea la Bodesti-Frumusica a unei reprezentari în ceramica a unei hore formate din sase femei, apartinând acestei Culturi, ar atesta faptul ca pe teritoriul României exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet si China.

Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei danseaza înlantuite câte 30-40 în interiorul unor impresionante discuri. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetica, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri pâna spre margine.
Pot dansa la lumina misterioasa a Lunii, venerându-l pe Dionysos. Dar la fel de bine pot dansa cu 2000 de ani în urma, bucurându-se de mângâierea calda a Soarelui, multumindu-i pentru recoltele bogate.

Autor: Pintilie Stefan-Cristian

Întreaga mea recunostinta si consideratie se îndreapta catre domnul Iordan Stavar, Director al Worldwide Independent Inventor Association – Washington D.C, coordonatorul platformelor www.inventatori.ro, www.worldwideinvention.com. Fara sprijinul constant si încrederea acordata, aceste descoperiri n-ar fi ajuns la cititorii interesati.

Sursa:

Data: Septembrie 2010